VII
Am cunoscut-o pe Denisa, una
dintre pasiunile tinereţii mele (de fapt, exact penultima!) într-una din iernile adevărate din anii 80.
Ninsese destul de mult, chiar viscolit, iar autorităţile interziseseră
circulaţia maşinilor proprietate personală sub pretextul ca „stânjeneau
activitatea utilajelor de deszăpeziere”. Aiurea, era încă un motiv de micşorare
a consumului şi aşa raţionalizat de benzină şi motorină.
Pentru că locuiam destul de
departe de cazarma unităţii pe care o conduceam atunci, „aranjasem” forţând
cumva limitele drepturilor mele de şef ca, în fiecare din zilele de oprire a
circulaţiei, dimineaţa, unul dintre subofiţerii care urma să iasă din tură să
vină să mă ia de acasă cu un camion, singura maşină a cărei lipsă din unitate
nu ridica probleme operative. La 7 trebuia să fiu acolo aşa că plecam devreme,
pe la 6 şi un sfert.
Într-una din acele zile cu zapadă
şi gheaţă pe străzile pustii şi întunecoase am văzut-o graţie luminii puternice
a farurilor, pe trotuarul de vizavi de staţia de tramvai Grozovici. Subţire,
brunetă, cu câţiva cârlionţi rebeli ieşiţi de sub căciula slav-barbară a
uniformei militare, având obrajii roşii de la muşcătura gerului, aştepta un
tramvai sau autobuz cu care sa ajungă (aveam să aflu mai târziu) la Facultatea
de Agronomie.
Nu ştiu dacă am realizat foarte
bine ce fac, dar i-am cerut sergentului major de la volan să oprească lângă
trotuar, cât mai aproape de ea. Masiva maşina kaki opri derapând uşor, manevra
şoferului suprasolicitând cutia de
viteze printr-o nerecomandată frână de motor. Am invitat-o deschizând uşa
cabinei: „Urcaţi, vă rog! Vă ducem noi unde aveţi treabă.” N-aş putea spune ce
a determinat-o, e drept după o uşoară ezitare, să urce alături în cabina mare
şi încălzită a vehiculului militar.
Motorul puternic mugi şi scoase
fără efort maşina dintre troienele ce îngustau considerabil carosabilul. Cele
câteva înjurături sincere la adresa conducătorului iubit şi armatei sale, ale
oropsiţilor rămaşi în staţie să îngheţe
mai departe în aşteptarea unui autobuz bocnă se pierdură în fumul
acru-albăstrui al eşapamentelor DAC-ului[1].
Mă uitam cu coada ochiului la chipul copilăresc pe care uniforma kaki nu reuşea
să-l asprească. Obrajii-i se înroşeau pe măsură ce caldura îşi făcea efectul.
Poate era şi altceva... În dimineaţa aia întunecată, împuţită şi rece în care
mă îndreptam spre biroul anost al cazarmei pompierilor mi se părea o apariţie
deosebită, fragilă, vulnerabilă, chiar dacă încerca să-şi compună o mască
serioasă, ajutându-se de uniforma pe care se iţeau mândre două steluţe de
locotenent de infanterie. Chiar mă gândeam la ce impresie şi-o face despre noi.
Şi eu şi subofiţerul purtam scurte îmblănite, interzis atunci a fi folosite în
afara unităţii, de sub gulere cărora nu prea se putea vedea numărul steluţelor
sau al treselor, caschete modificate cu „măiestrie” să semene un pic cu cele
germane vechi, bocanci cazoni, iar părul ne era cam lung, absolut neregulamentar. Arătam cam „sălbatici”
dar probabil că frigul şi poate şi altceva „endorfinic” au determinat-o să
treacă peste asta. I-am spus că mergem pe Calea Dorobanţilor şi m-a rugat să o
lăsăm pe unde putem. „Oriunde”, i-am răspuns ştergându-mi instantaneu din minte
raportul de la ora 07.00 şi o serie de activităţi pe care le aveam în program.
Mi-a răspuns ca la Facultatea de Agronomie este în regulă.
Nu era un ocol foarte mare de
facut. Eu trebuia să ajung în cartierul Dămăroaia. Am ajuns relativ uşor şi
repede pentru condiţiile de trafic vizavi de intrarea în facultate, maşina
oprindu-se într-un morman de zăpadă strâns de un plug zgândăricios, la rigolă.
Am coborat ca la alarmă şi i-am dat
mâna, să se poată da jos din cabina înaltă a maşinii de luptă.
„Ne întălnim şi mâine ? Noi tot
pe aici venim.”
„Da”, a răspuns încet şi din ce
în ce mai îmbujorată.
„Bine. Te iau din acelaşi loc. La
revedere”.
A traversat încet prin zapadă
spre intrarea în facultate, iar eu m-am suit la loc în cabină. Ne-am pus în
mişcare. Instantaneu mi-am dat seama că nu o întrebasem cum o cheamă şi că
probabil n-o s-o mai văd niciodată. În schimb ce-o să mai povestească,
probabil, subofiţerul şofer cu colegii!
A fost însă începutul unei
prietenii frumoase, o prietenie pe care eu m-am străduit să o fac altfel decât
cele în care mă implicasem până atunci, numai că toată această prietenie s-a
terminat rapid, undeva în luna mai a anului următor, fără a se maturiza
complet.
Aveam să aflu mai târziu, de la
fratele ei cu care, zic eu, mă înţelegeam bine că motivul despărţirii noastre
bruşte, la iniţiativa Denisei fusese o prietenă de-a ei, genul acela parazitar
care îţi consumă energia şi care are grijă să nu cumva să fii mai fericită
decat ea – o urâtă iremediabilă, năpăstuită acneic şi cu trup incert, tot
ofiţer şi ea, cu care fusese la o convocare în Sibiu. La întoarcere le-am dus
eu odată acasă pe amândouă (de data asta cu maşina mea) şi atunci am fost
„evaluat” de acel Iago feminin şi declarat necorespunzător datorită aerului meu
de golan şmecherit (o fi pleonasm?).
N-am mai întâlnit-o de atunci. O
singură dată, pe când eram la Iaşi la o convocare utecistă, într-o pauză pe
care ne-o dăduse instructorul de partid al Comandamentului, colonelul Ciobotaru
(zis „Nea Costică Compostor”) mi-a căzut în mână o revistă a M.Ap.N.-ului,
ediţia din luna martie. Undeva, la o pagină dedicată femeilor în uniformă i-am
văzut fotografia. Dedesubtul ei o explicaţie de cacao legată de cât de
interesate erau studentele care făceau armata la termen redus de problemele
legate de războiul pentru apărarea patriei de către întregul popor şi un nume.
Persoana din poză era ea, prenumele la fel. Numele era altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu