CAIETELE BATRANULUI VIII

VIII

Am plecat prima dată din ţară în iunie 1992, în Anglia, la un „schimb de experienţă” cu pompierii din Wiltshire. Până atunci nu mi se ivise acest prilej, deşi în timpul vechiului regim se mai pleca: în Bulgaria, fosta Yugoslavie, Ungaria, Polonia, Germania Democrată. Nu aveam însă astfel de pasiuni.

Nu mai ţin minte cum s-a ivit acest prilej, dar cum mă descurcam binişor cu limba engleză, mulţumită Bibliotecii Americane care era atunci pe lângă liceul meu şi pe care o frecventam destul de des în anii de şcoală, m-am înscris pe lista doritorilor de instruire englezească şi, paradoxal pentru lipsa mea de „pile”, am fost acceptat de Comandamentul Pompierilor în componenţa delegaţiei române. Oricum, a trebuit să dau o verificare a nivelului de cunoştinţe de limbă engleză (fiind testat serios de amicul meu M.B.), să-mi plătesc singur taxele de emitere a paşaportului de serviciu, să cumpăr nişte cadouri simbolice pentru gazde etc.

Discutasem cu Ava subiectul plecării şi mărturisesc faptul că intenţionam să nu mă mai întorc în ţară. Se introdusese demisia, nu mai puteam fi considerat dezertor, aveam 32 de ani, nu fuseseră mâncate încă lebedele vieneze, ai noştri (familia) trăiau toţi. Deja se formase un curent de plecări: în Grecia la cules de portocale, în America la rude ascunse până atunci şi netrecute în autobiografii, în Franţa, Italia ori Germania, la prieteni. Ne-am sfătuit şi făcusem un plan ca eu să caut să ajung de acolo în Africa de Sud, care la acel moment primea uşor străini albi. Lăsasem acasă o demisie semnată – doar să-i pună data şi să o depună la secretariatul unităţii. Mai încercasem, cu doi ani înainte, să ajung în Africa de Sud, în 1990, completasem şi nişte formulare stufoase de emigrare, dar ei mă invitaseră la interviu cu soţie cu tot la Belgrad, unde era atunci cel mai apropiat consulat sau ambasadă. Avusesem atunci un mare scandal cu tata care era împotriva plecării noastre pe motivul „pe noi cui ne laşi ?” şi renunţasem (poate prea uşor) la idee, cu toate că începusem să nu prea mai avem bani în acele vremuri de haos şi hiperinflaţie.

În căutarea de bilete mai ieftine, organizatorii găsiseră un zbor charter de weekend de pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” din Constanţa. Asta însemna că trebuia să ajungem la Constanţa cu trenul, să petrecem cam o jumătate de zi pe acolo şi să plecăm spre Albion seara. La Constanţa am fost primiţi foarte bine de comandantul unităţii. Ne-au luat de la gară, ne-au invitat la o saramură de crap meştesugită de colegul G.D., plecat de la Bucureşti şi aclimatizat în Dobrogea, ne-au cărat la aeroport – totul în regulă. Am trecut ca prin brânză de controlul antitero (doar eram de la M.I. !) şi ne-am îmbarcat singuri în avion, noi şi şoimul. Deşi mă mai urcasem în avioane, pentru că la un moment dat aveam Aeroportul Băneasa în zona de sprijin a unităţii mele, zburam pentru prima dată. Avionul, un TU-154 rusesc mi se părea imens, cu toate că ştiam că cel mai mare avion (în afara Boeing-urilor prezidenţiale) era IL-62, poreclit duios de tehnicieni „Baluba”. Ne-am găsit locurile ajutaţi de însoţitoarele de bord şi ne-am aşezat aşteptându-i şi pe ceilalţi călători. Măsurile de securitate nu erau aşa stricte. Echipajul ţinea uşa de la cabină deschisă, fără probleme. Au început să apară şi ceilalţi pasageri. Nu erau mulţi. Toată lumea s-a aşezat şi aştepta ora decolării.

La un moment dat apare una dintre stewardese cu o listă în mână şi începe să caute ceva printre pasageri. Nu prea eram atent la ce se întâmpla, discutând cu ceilalţi colegi. Tipa se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă zâmbind dulce-profesional:

„Sunteţi dl. Negoescu ?”

„Da”, i-am răspuns cu gâtul brusc uscat şi tensiunea arterială în creştere.

„Vă cheamă comandantul în cabină”.

Asta a fost! Mă întorc aştia înapoi. Ori a răsuflat chestia cu demisia, ori au găsit ăia de la protecţie internă (adică foştii C.I.-şti) cine ştie ce despre mine sau familie. Mă şi vedeam singur pe pistă, lângă bagaje, o Ană Karenina părăsită pe beton – nu peron, urmând să trec prin cine ştie ce scandal şi anchete. Mă ridic şi pornesc, învineţindu-mi genunchii în mânerele scaunelor, spre cabina piloţilor, urmat de atrăgătoarea femeie în uniforma Tarom-ului. Ajuns la cabină, comandantul îmi face semn să intru şi să mă aşez pe scaunul, momentan liber, al copilotului.

„Sunteţi domnul căpitan Negoescu ?”

„Da”, spun cu ochii deja umezi.

„Vorbiţi cu Turnul” şi-mi întinde căştile radio. Mi le pun fără să văd sclipirea amuzată din ochii aviatorului.

„Alo”, zic ca boul, cu jumate de gură, de parcă aş fi vorbit la un telefon.

„Ce faci Petrică, pleci în Anglia ? Eu sunt, Cristinel R. mă, am vrut să-ţi zic drum bun. Sunt detaşat aici pe timpul verii”. Şi alte banalităţi la care răspundeam monosilabic-răguşit. Cristinel R. fusese şi el comandant de subunitate în Bucureşti, dar demisionase atras de mirajul câştigării unor bani, mai mulţi. Am mai schimbat câteva cuvinte şi am încheiat discuţia mulţumindu-i pilotului pentru bunăvoinţă.

Am ieşit ameţit din cabină fiind luat în primire de privirile tăioase ale pasagerilor de pe locurile din faţă („cine dracu e ăsta?!) şi am trecut pe locul meu. În scurt timp aeronava a început manevrele de decolare şi în cele din urmă s-a desprins de pistă urmându-şi calea spre Londra. După un zbor în condiţii excelente, poate cel mai bun zbor pe care l-am avut vreodată am aterizat meseriaş pe Gatwick.

Londra mă primea amical cu un soare apunând după o repriză scurtă de ploaie şi o puzderie de iepuri de câmp ţopăind pe spaţiul verde ce delimita pistele terminalului, cel mai depărtat de aerogară.