XI
Ei,
cei din Muroidea
Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum
s-a întâmplat. Nici de unde au apărut aşa de mulţi.
La început, oamenii au acceptat
în jurul lor prezenţa unor animăluţe mici şi oarecum simpatice, cum ar fi
hamsterii sau porcuşorii de Guineea care n-au fost niciodată acolo. Apoi,
încet, încet s-au strecurat în viaţa lor, a noastră şi ceilalţi. După unii
savanţi, întreg procesul ar fi avut ceva mai mult de 25 de ani, dar maximul, au
fost ei de acord, s-a întâmplat în aceşti ultimi 20 de ani.
Nu s-au regăsit informaţii, în
trecut, referitoare la fenomen, semn că nu a putut fi previzionat nici în
„Manuscrisele din cupru” şi nici de Nostradamus. A fost ceva declanşat
planificat şi influenţat evolutiv de condiţiile sociale şi de mediu – dar fără
legatură cu Cernobîlul sau Fukushima.
Acesta insinuare a lor în viaţă
şi societate a fost caracterizată mai ales de o încăpăţânare ce denotă fixarea
genetică, poate prin manipulare, a unui scop, ţel pentru care chimia celulei a
înmagazinat cele mai subtile informaţii menite să ducă la succes. Nimeni nu a
văzut exemplare mai încăpăţânate în a-şi atinge scopurile şi anume acelea de a
se fixa la toate nivelurile ierarhice ale piramidei existenţiale,
contrazicându-l copios însuşi pe Maslow. Pentru aceasta li s-a impregnat, în
cortex, obsesiv, informaţia conform căreia ei reprezintă cheia şi lacătul,
cuţitul şi furculiţa, biletul şi compostorul, senatorul şi deputatul, păsărica
şi rămurica, vinul şi sifonul, gheaţa şi aperolul, pensia şi talonul ei,
oxigenul şi acetilena, în sfârşit esenţa vieţii în momentul Mileniul III + 1001
ani, de acum inainte. Aici, au fost de acord savanţii, este adevărata mare
chichiţă: nu contează cine sau ce eşti, contează contextul şi modul de abordare
a concretului imediat.
Uşor, uşor s-au înmulţit (pentru
că şi asta era programat genetic: găsirea perechii potrivite şi împuierea) şi,
pe nevăzute au început să ocupe poziţii din ce în ce mai sus: ca animale de
laborator (şi aici au devenit indispensabile!), în biblioteci, unde au ros cu
copy/paste şi răbdare tomuri întregi, s-au insinuat în casele oamenilor de
omenie, care i-au primit în gazdă şi le-au dat hrană, au mers în mall-urile
care ne învaţă că zdrenţele pakistaneze cu denumiri rutulice înseamnă fashion
şi bun gust şi s-au adaptat imediat, deşi iniţial erau priviţi cu dezgust, au
acaparat hrubele în care se pune house şi se beau poşirci fancy şi în care
minore scăpate repede de tot de inhibiţii îşi etalează aifoanele şi anatomia
nedeplin stratificată, dar au ajuns şi-n blocurile din sticlă şi beton prost în
care trudeau corporatiştii plătiţi la mişto de expaţi care mai de care din
Fanar sau Plaka. Şi au mai profitat de faptul că o mulţime de oameni au fost de
acord şi proclamat de la Occident că maimuţele sunt şi ele persoane, chiar
înaintea delfinilor şi, de aici, totul a cam scăpat de sub control. Nu s-a mai
putut fără.
S-a trecut imediat la stadiul II:
hamsterii de care aminteam au fost îndepărtaţi primii, fiind consideraţi prea
proşti şi prea graşi, pisicile mofturoase au fost excluse din habitatele urbane
pufoase, pensionate brusc şi forţate să-şi găsească o ocupaţie şi hrana acolo
unde noile rozătoare n-aveau niciun interes, câinilor (prea romantici, prea
agitaţi şi prea emotivi) li s-a făcut un program strict de interacţiune cu
oamenii, ba chiar au fost trimişi la serviciu, păsăricile şi-au luat zborul
spre ţările calde şi cu mult petrol ori nisip, iar peştii exotici, care mereu
au fost nişte ciudaţi, au fost aruncaţi la canal, via WC, să se descurce sau să
piară în mâloasele staţii de epurare.
Şi astfel au intrat în cotidian.
O blitzepidemie. A devenit o obişnuinţă pentru noi, celelalte persoane în afara
maimuţelor, să îi întâlnim pe stradă, la serviciu, în servicii, oriunde. Sunt
la fel de mulţi şi umblă, cel mai adesea în ceată, atavism din trecutul în care
trăiau în galerii, cotloane sau pe câmpuri. Lipsa hambarelor, compensată cu
apariţia gunoiului zilnic în cantităţi din ce în ce mai mari a făcut ca specia
să prolifereze, mai ales la oraş.
Înţeleg că s-au format adevarate
reţele, iniţial underground, prin care s-au insinuat în viaţa noastră. Câteva
universităţi, conduse de veleitari fără scrupule sau de universitari la fel au
acceptat să le ofere, contra diverse avantaje, diplome subţiri. Compromisurile
au început să curgă. În timp ce oamenii-persoană erau din ce în ce mai ocupaţi
cu stabilitatea, cu verticalitatea, cu onestitatea, cu supravieţuirea, aceste
mamifere mici (nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte) şi care pot să râdă au
început să ocupe areale din ce în ce mai cuprinzătoare. Buni înnotători, mai
rezistenţi la sete decât cămila n-au avut nevoie de mare lucru, la început. A
fost suficient să-i laşi pe lângă tine, că pe urmă s-au descurcat ei! Şi s-au
descurcat aşa de bine încât au exclus pe cei mai mulţi dintre noi,
oamenii-persoană, din poziţiile pe care le deţineam în ecosistem.
Savanţii (atâta câţi mai sunt)
susţin că aşa ar fi dispărut şi dinozaurii! Le-au fost mâncate, pe sub ascuns,
de către şobolani, ouălele! Eu nu mă las!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu