Amintiri din cazarma (1)

Cum am ajuns la scoala de ofiteri

Zum, zum, zuum, soneria de la usa, de trei ori scurt, ca asa o fixase tata. Nu-i placea taraitul obisnuit al acesteia si-i maltratase clopotul cumva de acum doar bazaia. Am deschis usa si era mama. Venea de la serviciu, un institut de cercetari cu un nume pompos si lung, undeva in Pipera, pe unde era un club de popice, parca "Vointa" sau asa ceva. Dupa cateva urari de bine la adresa tramvaiului 24 isi tranti geanta si nelipsita sacosa pe fotoliul pe care statusem eu pana atunci citind ceva si incepu o poveste despre nu stiu ce control de la pompieri fusese la serviciu si ofiterul inspector o intrebase, vazand cum o cheama, daca e ruda cu fostul colonel Costica Negoescu, mort cu ceva timp in urma (eram in 1977), de la Revista Pompierilor. Dupa confirmarea primita de la mama, din vorba-n vorba, nu stiu cum s-a ajuns la mine: ca termin liceul si ce-o fi mai departe etc etc, o barfa la o cafea din inlocuitori. Nu stiu despre ce-or mai fi vorbit, dar la sfarsit concluzia a fost ca n-ar fi rau sa incerc la examenul din iunie 1978 de la scoala de ofiteri pompieri din Bucuresti. Va inchipuiti: hai ca-i bine, salariu mare, casa, haine, pensie, viitor de aur. Acum, de ce sa mint; nici eu nu eram un eminent, iar in anul 1978 terminau liceul doua promotii: una care facuse 12 clase, ca mine, iar alta, rezultatul nu stiu carui experiment, cu 13 clase. Concurenta era mare, inclusiv la Politehnica unde vroia mama sa dau, sa ajung inginer ca sefii care-i mancau sufletul stiind ca renuntase la ASE in anul III ca sa se marite cu tata, eu aparand imediat ca sa cimentez relatia. Realitatea era ca eu nu aveam si nu am nici acum nimic in comun cu stiintele exacte, pompate in noi frenetic la Liceul Industrial "Spiru Haret" - pe atunci cu profil electrotehnic. Tata, mai intuitiv, deh - actor, ma avertizase deja:"Ba, sa nu crezi ca o sa stai acasa sa-mi mananci pensia ! La Lotru ba, la Lotru te duc! Lotru era nu stiu ce santier fabulos, al nu stiu carei termocentrale, probabil deja vandute la fier vechi acum, asa ca nu sariti pe Google Map sa vedeti ce e acolo. Sperietoarea cea mare era, insa, serviciul militar obligatoriu de 1 an si 6 luni la fortele terestre si 2 ani la marina. La marina facuse armata si Tony, fratele mai mic al mamei pe care mi-l amintesc intors de acolo cumintit si slab mort, desi se invartise de un post de furier, pe uscat, pentru ca scria si desena foarte frumos.
Ce mai, incet incet ideea cu armata la pompieri (despre care nu stiam nimic!) incepu sa prinda radacini si in cele din urma, in iarna m-am decis: ma duc la scoala de pompieri, care culmea era la 4 statii de tramvai de blocul meu. Si acum e tot acolo, da-i zice facultate de pompieri: o tampenie, o sa vedeti de ce, daca aveti rabdare sa cititi postarile ce vor urma.