CAIETELE BATRANULUI IV

IV

Nu înţeleg nici acum motivul pentru care tata se supăra atunci când chemam, fără ştirea lui, câte un prieten de aceiaşi vârstă cu mine, din vecini să ne jucăm împreună. N-am reuşit,   într-o viaţă de om, să stăm suficient de vorbă şi să ne cunoaştem aşa cum ar fi trebuit, unul pe altul. Ştiu sigur că mă iubea şi că ar fi făcut totul pentru mine. Am avut, din nefericire câteva opinteli în viaţă care mi-au demonstrat că tata era capabil de multe compromisuri ca să-mi fie mie bine. Niciodată, în legătură cu aceste evenimente (e adevărat, nu multe) nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut niciun reproş sau apropo.

Tata nu-şi pusese placuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită. Pe undeva conştientiza, probabil şi faptul că nu era un Ion Dichiseanu sau Alexandru Repan, ori un George Constantin,  ca să nu-i amintesc decât pe câţiva dintre mai tinerii lui colegi de pe scena Nottara-ului de pe atunci.

Îl chemasem în ziua aia, după pranz, pe Mihai, care era şi el singur acasă şi cu cheia de gât să ne jucăm împreună, la mine. Mama trebuia să apară de la serviciu pe la cinci şi mai era până atunci. Ştiu că înşirasem nişte jucării, maşinuţe şi camioane, apoi ne apucasem să jucăm un Piticot când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. Mi-a cazut tavanul în cap! Instantaneu, o serie de minciuni pregătite din timp pentru astfel de ocazii, mi s-a şters din memorie. Nu avea un program fix, lipsea de acasă în funcţie de orarul repetiţiilor şi al spectacolelor. Uneori mai colabora la câte un film sau la radio, la „teatrul radiofonic”. Televiziunea era încă în „scutece”. Oricum – n-aveai cum să afli când pleacă şi când vine. Nici mama nu-i ştia programul. A intrat în camera de zi şi n-a spus nimic când ne-a văzut pe amândoi. L-am simţit însă că nu i-a convenit prezenţa lui Mihai acolo. Cred că m-am schimbat la faţă pentru că Mihai şi-a înhăţat cele două-trei jucării cu care venise, a mormăit un bună ziua şi a plecat urgent, coborând scările spre etajul III câte două trepte odată.

După aia a început scandalul (scurt), plus două perechi de palme (bonus). Am scăpat numai cu atât şi cu obrajii zebraţi m-am refugiat să plâng, în tăcere, în dormitor. M-am mai gândit, uneori, la motivul pentru care nu-i plăcea să mă ştie împreună cu alţi copii singur acasă. Poate că se temea să nu ne angrenăm în cine ştie ce jocuri tâmpite (aveam 8-10 ani) şi să ajungem să cădem de la etaj (era o „modă” a unor astfel de accidente), ori să aruncăm blocul în aer jucându-ne la „gaze”.

Sau, mai degrabă,  poate nu voia ca ceilalţi copii să spună acasă cum arata apartamentul nostru. Adică destul de modest în comparaţie cu altele. Nu aveam „covoare persane”, mobilă cu luciu,  pendulă sau lustră din „import”, tablou cu ţiganca cu liliac şi ţâţe, aspirator Buran,  frigider Zil ori televizor Grigorescu. Nu, nu aveam nici măcar aragaz cu cuptor! Cred, acum, că părinţilor mei nu le convenea faptul că, deşi aveau un statut de „intelectuali” după standardele vremii, casa lor arăta mai degrabă ca a unui muncitor sau funcţionar oarecare.

Niciodată ai mei şi în special tata n-au ţinut la aceste aparenţe, deşi poate mamei i-ar fi plăcut, ea fiind mai cochetă. În schimb tatei îi plăcea „viaţa boemă” pe la instituţii de prestigiu ale vremii: Cina, Gradiniţa, Peştera, Podgoria, Lido.  Şi mai avea o pasiune: cumpăra cărţi. Din librării sau de pe la anticariate achiziţiona mereu cărţi de artă, de călătorii, aventuri cu care umpluse o bibliotecă consistentă. N-am văzut, iertată-mi fie afirmaţia, în casele mai „pricopsite” pe care le invidiam şi mi se păreau extraordinare ale foştilor prieteni, atâtea cărţi câte se puteau găsi la mine. Cărţile alea, ale unor autori eterogeni ca: Alexei Tolstoi, Jules Verne, Gogol, H.G. Wells,  Alexandre Dumas, Petre Ispirescu, Şalom Alehem, Ion Creangă, Karl May, Mark Twain, Zaharia Stancu, Marin Preda, Radu Tudoran, Petru Dumitriu m-au format şi transformat în mare măsură, m-au pregătit pentru viaţă într-un mod special.

Când peste ani le-am aruncat viaţa la gunoi, după moartea lor, i-am mai ucis odată risipind toate obiectele din casă. Am dat cărţile gratis, peste 700 de titluri, cuiva care a venit cu sacul să le ia, mobila care mai putea fi folosită, lucrurile personale, tot.

N-am păstrat decât două abume cu poze: unul cu fotografii ale unor vremuri în care grijile păreau să nu existe şi un altul în care tata, în ultima parte a vieţii, strânsese mai multe fotografii din viaţa sa de pe scenă, nemulţumit fiind de cartea „Viața pe o scândură – Nottara, schiță de portret” de Doina Papp, pe care o considera scrisă în grabă, incompletă.