CAIETELE BĂTRÂNULUI

Aş fi preferat să scriu pe hârtie. Chiar pe un caiet, de „dictando”, studenţesc sau tip A4. Numai că n-ar avea cine să facă transcrierea, hârtia este mai perisabilă (se poate spune aşa?) decât memoria digitală şi ar dura şi foarte mult: până găsesc pe cineva dispus să le transpună, până se fac corecturi, altă tehnoredactare...prea mult timp şi s-ar putea să-mi piară cheful.

Nu ştiu acum foarte bine de ce fac asta. Poate e o toană, poate e ceva care a existat întotdeauna în genă, cuibărit acolo, între formulele ciudate ale proteinelor şi acizilor cu nume imposibile.

Poate e o dorinţă refulată, un ceva neîmplinit, copilăresc şi care şi-a găsit tocmai acum să se răzvrătească şi să iasă la lumină. Sau poate e doar teama. Teama de a nu fi dat uitării prea repede, pe vecie, după ce se va trage linia socotelilor. Şi regretul pentru faptul ca voi rămâne un necunoscut pentru copiii mei, un necunoscut a cărui figură se şterge încet şi implacabil spălată de valurile vieţii şi ale timpului, timpurilor.

Dramatic?  Patetic?  Teatral?  Eh, un pic, probabil ca efect al deprimantei ceţe care acoperă acum Bucureştiul.

I

Bătrânul. Aşa-i zicea mama bunicului patern. De fapt, îl chema aproape ca pe mine: Petre. Petre Negoescu. Un tip original, îmbrăcat întotdeauna impecabil, cu lavalieră şi borsalină care trăia, chiar şi atunci în vremea copilăriei mele, în afara timpului său. Nu cred că avea mai mult de cele 4 clase, suficiente şi corespunzătoare nivelului de început de secol XX balcanic, pentru cei care nu aspirau decât să fie mici meseriaşi. Şi asta şi era: un fost mic meseriaş, frizer, ori cum spunea el, „bărbier”, tot fost posesor de o amărâtă frizerie şi de mandolină, pe la Sulina timpurilor lui Jean Bart (pe care bunica, pe numele ei de „domnişoara” Maria Spiru Orcula, îl afurisea pe greceşte să nu înţelegem noi copiii ce spune, ori de câte ori îi auzea numele).

Bătrânul o cunoscuse pe bunică-mea tot la Sulina, în timp ce-şi făcea serviciul militar ca marinar. Nu ştiu ce se întâmplase, ce fel de dragoste fusese, dar Bătrânul o „răpise” de acasă pe Maria, ce avea doar 15 ani pe atunci, spre disperarea „Bunelului”, străbunicul, care pe vremea aia era posesor de pilotină[1] şi i se spunea „Barba Capitano” ca de altfel fiecărui barcagiu ce avea orice ambarcaţiune putea sa plutească şi avea vâsle şi se putea deplasa pe apă.

Spiru (Spiros) Orcula era originar din Grecia, de undeva din zona Pireului şi se stabilise nu ştiu cum şi de ce în colţul de Rai ce era Sulina de atunci, aflată sub administrarea Comisiei Europene a Dunării[2]. S-au mai pastrat doua-trei fotografii ale timpului arătând o casă înnecată în verdeaţă şi nişte feţe emoţionate, desprinse parcă din filmele mute ale copilăriei cinematografului.

A urmat o nuntă a cărei unică mărturie – certificatul de căsătorie a ajuns până la mine, îngălbenit destin caligrafiat caraghios şi impozant, singur testimoniu palpabil al formării familiei mele. Au urmat copiii, nu mai stiu câţi, sau câte fete şi câţi băieţi, dar când m-am născut eu, nu mai erau în viaţă decât doi: tata şi unchiul meu, Costică, ofiţer superior în fostul Comandament al Pompierilor.

Familia bunicii s-a tot mutat: pe la Tulcea, unde s-a născut tata, pe la Costeşti, în Argeş, în Piteşti pe unde mai sălăşuiau împraştiate rudele bunicului şi mai apoi la Bucureşti, punctul terminus al viselor dar şi al agitaţiei vieţilor lor.

Bătrânul trăise „periculos”: beţii, bătăi în cârciumi şi probabil dese escapade pe la casele cu felinar roşu la poartă. Pentru că se considera mare crai, i se păruse la un moment dat că avea urechile cam mari şi cam inestetice, aşa că a facut, cine ştie unde şi cine ştie cum, o operaţie de „ajustare”. Rezultatul ? Surzise lemn la una dintre urechi, numai ştiu la care, afecţiune ce se complicase în timp afectând şi cealaltă ureche. Acum viaţa nu-i mai permitea decât aventura unor pateuri mâncate pe furiş, la „varice”, la fostul Polar din apropierea Pieţei Romane. După ce batea tot Bucureştiul pe jos, dar îmbrăcat la patru ace se întorcea în cămăruţa din Str. Traian 70 A unde îl aştepta bunica. Îl intampina cu urări în greceşte în care-i amintea că plecase de 5 ore să ia nişte ulei sau brânza şi venise fără nimic în plasă, dar şi fără banii de coşniţă.

„N-am găsit Mario”, zicea spăşit fostul cavaler pe care timpul îl transformase într-o glumă.

„N-ai găsit Petrică, dar cu firimiturile astea de pateu pe rever ce-i ?”

„Care? N-am mâncat nimic”.

„Mai bine mâncai otravă!” Şi urma ceva în greceşte. Dur.

„Ce-ai zis ? Ai zis ceva de rău, nu-i aşa ?”

„Nuuu ! Numai de bine !”

N-a mai rămas nimic din toate acestea. Până şi urnele cu cenuşa lor, depozitate în sediul fostului Crematoriu Cenuşa s-au pierdut. Strada pe care locuiau a fost demolată, timpul a vindecat toate rănile şi a şters mai toate imaginile amintirii lor. Paradoxal, dar la Sulina, în Cimitirul Maritim cel înjumătăţit de drumul spre plajă, mai era vizibil, cel puţin acum câtva timp, mormântul străbunicii, Maria Orcula.

Acum, eu sunt Bătranul. Minus viaţa aventuroasă. Am dreptul la acest titlu fiind singurul bărbat din generaţia mea care mai are o legătură oarecum conştientă cu vremurile acelea. N-or să se supere pentru asta verişoarele mele. Nu-i aşa?

---

[1] Pilotina este o ambarcaţiune de mici dimensiuni cu care se conduce pilotul la bordul navelor ce intră sau ies dintr-un port.

[2] Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de pace de la Paris, pe 18/30 martie 1856 și care stabilea neutralitatea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei județe din sudul Basarabiei și libera circulație pe Dunăre.