Tu
Mă uit, un pic toropit de căldura
prăfuită a după-amiezii, către uşa din fier vopsit grosolan în verde a
blocului. Florin, un pic bâlbâit îmi zice să fiu atent, zmucindu-şi bărbia spre
dreapta mea. Mă întorc, total lipsit de delicateţe sau tact şi o văd. Nu prea înaltă,
într-o rochie „fără umeri” înflorată şi cam prea lungă, cu părul castaniu lucios
tuns a la Mireille Mathieu, venea spre noi păşind studiat şi fără grabă,
probabil dintr-un calcul făcut instinctual înainte de a deschide uşa aceea
meschină a blocului.
Îl cunoştea ceva mai bine pe
Florin, deşi îmi aduc aminte că o mai zarisem printre tinerii care-şi pierdeau
timpul pe lângă blocurile cartierului. Nici acum, când urma să ne întâlnim şi
nici mai înainte nu-mi prea spunea nimic: o puştoaică mai răsărită cu pretenţii
de domnişoară şi cam încrezută, după standardele mele.
Ajunse lângă noi şi zâmbi lăsând
să se zărescă un şir sclipitor de dinţi mici, ca nişte perluţe frumos înşiruite.
Era mai...umană când zâmbea şi deja parcă îmi stârnise intersul. Galant, Florin
făcu prezentările. Am schimbat câteva cuvinte care, în mod sigur, nu vor ramane
în istorie şi văd că pleacă de lângă noi. După un timp, asigurându-mi o distanţă
suficientă pentru a nu fi auzit îl întreb pe amic:
- Cine-i nesuferita aia ?
- A, e o prietenă. Stă în 32, n-o
cunoşti?
- Nu. Adică, parcă am mai văzut-o...
Şi asta a fost. De aici a început
o poveste care, fără să ardă cu flacăra unui (unei?) coup de foudre durează de peste 30
de ani. O poveste care cuprinde multe sentiment, respect şi înţelegere. Poate că
nu a fost ceva nemaipomenit, deşi eu cred că nu meritam şi nici nu merit nimic
în plus, pentru că am dobândit alături de ea fericirea unui bărbat norocos.
Mă uit şi acum la ea cum îmi stă alături şi o admir
pentru ceea ce este. Pentru răbdarea de a-şi fi cucerit bărbatul pe care l-a vrut,
pentru tenacitatea de mamă ce şi-a crescut singură, sau aproape singură, cei
doi copii, conducându-i ferm pe drumul vieţii, pentru preocupările care
întotdeauna îi au în prim-plan pe alţii şi mai la urmă pe ea, pentru sclipirea
ochilor ei cafenii care nu s-a stins în noianul anilor şi al problemelor – şi iată, aici am şi eu, în
sfârşit un rol – pentru faptul că încă mai are rabdare cu noi şi cu problemele
noastre, reale sau închipuite.
Nu poţi cuprinde 30 de ani într-o pagină pe care să
o pui pe blog. Nu poţi înghesui un om în 27 de litere ale alfabetului. Dar îl
poţi învălui într-o privire, îi poţi împărtaşi temerile, bucuriile, nevoile şi
plăcerile trăind în rezonanţă, nu numai aceea a corpurilor, ci şi a sufletelor
condamnate de conştiinţă să se manifeste într-o realitate anost de concretă, materială
născută acolo, în punctul dintre labele Sfinxului atunci când zeii au hotărât
să nu mai hoinărească printre noi.
Te-ai recunoscut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu