CAIETELE BATRANULUI III

III

Maşina elegantă semnaliză şi se apropie usor, aproape fără zgomot de bordura din granit solid a trotuarului. Şoferul opri chiar la intrarea pe aleea blocului unde,  în acea după amiază de vară ne jucam galagioşi şi transpiraţi. Tânărul de la volan, îmbracat în cămaşă albă cu mâneci scurte, fără cravată şi cu pantaloni bleumarin impecabili coborâ şi-şi aprinse o ţigară cu filtru. Nu fuma în masina, pentru că „Tovarăşului” nu-i plăcea mirosul stătut de tutun. Doar blonda „Tovaraşa” mai fuma uneori pe drumul spre munte, duminica. Se uită la ceasul marca Raketa, „Made in CCCP”, cu cadran negru şi carcasă aurită, de la mâna stângă. Mai erau vreo  5-6 minute până la ora fixată pentru întâlnirea cu cel pe care trebuia să-l ducă direct la vila de protocol, la petrecere. Privi spre Piaţa Muncii mijind ochii, vădit deranjat de apusul violent care domina Capitala. Traficul era ca şi inexistent: câteva taxiuri, tramvaie sau camioane.

Noi, copiii, ştiam despre ce este vorba. Venise maşina să-l ia pe tata lui Dragoş „la spectacol”.  Habar n-aveam însă pe atunci ce spectacol era şi al cui era Mercedesul negru, impecabil, cu un număr ce începea cu 1-B şi după care urmau foarte puţine cifre.

Dragoş statea la 3 camere, la etajul I, chiar deasupra intrării în bloc. Bunică-sa îl supraveghea, din când în când, din balcon, mai ales că noi ceilalţi îl mai şicanam uneori că era cam durduliu şi răsfăţat. Tiberiu, Cristi, Mihai, Silviu, Gelu, Doru, eu, nu lipseam de la joacă niciodată, poate doar când ne dobora o răceală şi tanti Vivi, de pe straduţă ne găurea fundurile cu Polidin, sau când făceam un pojar – pe care trebuia sa-l ai de trei ori, până la obţinerea imunităţii, pentru că nu se făcea pe atunci un vaccin şi pentru asta. Ne jucam pe aleea îngustă şi pe spaţiul verde al blocului, de regulă jocuri războinice gen nemţii şi ai noştri, de-a indienii, dacii, cavalerii teutoni sau de-a piraţii, influenţaţi de filmele pe care le vedeam la „Gloria” sau la „Munca”, în cartier. Îmi aduc aminte că Winnetou era pe primul loc atunci în preferinţe, mai ales că pe la raioanele de jucării din librării – pentru că acolo se vindeau jucăriile, găseam cunune cu pene colorate, ca ale şefilor de trib şi pistoale de plastic cu capse jalnice ce „pliciuiau” anemic.

Pe alee îşi făcu apariţia domnul Daia, de la II, masiv, serios, păşind agale spre uşa din fier blocului. Începu un concert de „Săru`-mânaaaa!” pe măsură ce trecea pe lângă fiecare pici. Nu ratam salutul pentru că riscam cel puţin o urecheală de la părinţi dacă aflau că am fost „nesimţiţi” şi nu am acordat respectul cuvenit vecinilor. Tuturor vecinilor. Domnul Daia se pierdu majestuos în holul lung şi răcoros, spre liftul cu care noi, ăia sub 14 ani, nu aveam voie să mergem neînsoţiţi. Iată-l şi pe „Avocatul”, un tip pe care n-am ştiut niciodată cum îl cheama cu adevărat, cărând în ritm săltăreţ o servietă imensă, doldorisită cu hârtiile justiţiabililor. Peste mulţi ani, Avocatul, ajuns între timp un alcoolic notoriu avea să moară, într-o noapte, pe stradă cu minţile duse, singur, mizer la câţiva paşi de bloc. Încet-încet veneau acasă şi ceilalţi locatari de pe unde lucra fiecare.

Şoferul nu se apropia de alee, dar nu pierdea din vedere uşa blocului. Se făcuse ora. Iată-l şi pe tatăl lui Dragoş. Nu foarte înalt, bronzat, zâmbitor răspundea copiilor care-l salutau. După câteva cuvinte schimbate cu Dragoş, se îndrepta încet spre maşina.

Şoferul se replie imediat şi veni în întâmpinarea artistului. Îşi strânseră mâinile, semn că se mai întâlniseră şi altădată. Tânărul luă mica valijoară, în care era frumos împăturit costumul popular, din mâinile artistului şi cu o mişcare dibace o strecură în portbagajul bombat al limuzinei. Îi deschise artistului de pe Mureş şi de pe Târnave uşa şi asteptă ca acesta să se cufunde pe bancheta din spate. Se urcă la volan şi se puse lin în miscare. Cu o manevră uşor ostentativă întoarse în loc, chiar în intersecţia cu Şoseaua Caţelu şi se îndreptă spre centru.

Un tramvai trecu zdrangănindu-şi vagoanele vopsite în alb-roşu, salutând pufăind din aerul comprimat al frânelor apropierea staţiei de la semafor. Din ultimul vagon, ca sa fie mai aproape de alee, mama se dădu jos ţinându-şi în mână geanta şi sacoşa în care cumparase două „dâmboviţe”. Ceva cald năvali în inima mea de copil şi am alergat să o întâmpin. Am pupat-o pe obraz simţindu-i acel parfum atât de drag şi de cunoscut a cărui aromă n-a părăsit casa noastră nici după ce am zugrăvit-o, dupa moartea ei. „Ce faci, ai mâncat ? Da, dar dă-mi şi mie un colţ de pâine ! Dă-mi şi pentru Doru, că şi el mi-a dat ieri.” Şi rupeam un sfert dintr-o pâine cu care fugeam între ceilalţi copii.

Mama se ducea încet spre intrare, pe alee, iar eu eram mândru că ceilalţi copii strigau conştiincioşi: „Săru`-manaaaaaaa!”