V
Nu ştiu cum se aranjau plecările
noastre la mare sau la munte, dar nu era an în care să nu mergem câte două
săptămâni la mare şi încă una sau două la munte. Câteodată, ca bonus, mă luau
bunicii din partea mamei la „ţară”. Iniţial eram puţin confuz. Cum adică la
ţară? La altă ţară? Ce ţară? Nu înţelegeam că, de fapt, era vorba de mersul la
sat, acolo de unde proveneau rudele mamei, părinţii ei şi bunicii mei.
De regulă parcurgeam cei 70-80 de
km. ce despărţeau Capitala de satul Bolovani (Judeţul Dâmboviţa), unde stăteau
rudele bunicului, cu trenul, un „personal” pentru navetişti din Gara de Nord.
Bunicii locuiau pe Căderea Bastiliei, la Piaţa Romană, casa de la numărul 36 în
care m-am născut existând şi acum. Ai mei mă lăsau de seara la ei, pentru că
trebuia să fim devreme în gară, iar bunicul decidea invariabil că e mai bine să
mergem pe jos, nu cu tramvaiul 26, pe nişte „scurtături” pe care le ştia cu
ochii închişi, semn ca traseul fusese deja verificat. Dimineaţa mâncam repede
un baton de 1 leu, luat de vizavi, de la centrul de pâine care la ora 05.30 era
deja deschis, uns cu unt şi cu dulceaţă de casă, din vişine, cu un ceai de tei
care se înroşea stând pe soba de fontă din mica bucătarie. Mă spălam înfrigurat
la chiuveta care nu avea decât apă rece, mă îmbrăcam şi plecam. Supusă, tăcută,
bunica nu zicea nimic, deşi îmi dau seama acum că nu-i era uşor să care pe jos două
genţi, destul de voluminoase, cu „daruri” pentru rudele bunicului: invariabil
peşte uscat de la „Leonida”, pâine neagră rotundă, ulei, zahăr, săpun „Cheia”,
nimicuri. Eu îmi duceam singur puţinele lucruri pe care le luam cu mine.
Ajunşi la gară, bunicul cumpăra
biletele, la clasa a II a, de la una dintre multele case de bilete deschise
permanent. Îmi plăceau micile bucăţele de carton, galbene sau verzi şi mai ales
cutiile-dulap metalice din care le extrăgea, cu mişcări de expert, casierul
CFR-ului. Plecam apoi spre peroanele înfrigurate la care trăgeau trenurile, unele
încă tractate de locomotive gigant (în viziunea mea de gândac) cu aburi. „Craiova,
Timisoara, Pitesti....” citea bunicul, gâfâind uşor, pe plăcile care indicau
destinaţiile trenurilor. La un moment dat tresărea vizibil uşurat: „Ăsta e! Titu”.
Bineînţeles că era prea devreme, trenul nu fusese tras la peron.
Ne aşezam pe bancile incomode din
lemn, ce mai păstrau încă răceala nopţii de-abia trecute. În jurul nostru se
mişca o lume din care nu înţelegeam prea multe: militari în termen, ce se întorceau
din permisii sau plecau în învoire, ţărani (nu foarte mulţi) care fuseseră la
oraş la doctori ori să-şi rezolve cine ştie ce probleme cu autorităţile,
ceferişti care ieşeau din schimb şi care stăteau în micile localităţi (halte) de pe traseu, oameni simpli. Aşteptau
cu toţii gararea trenului moţăind pe bancile de lemn înconjuraţi de boccele,
paporniţe (la propriu, din papură împletită), geamantane răpciugoase. Din când
în când, păşind în cadenţă apăreau doi-trei soldaţi cu un subofiţer: patrula
care-i verifica pe militari. Mă uitam admirativ la uniformele lor cu cizme sau
bocanci bine făcuţi cu cremă, la centurile din piele şi la armele pe care le
purtau „la umăr”, pe care aş fi vrut să le ating. Bunicul îi privea cu îngăduinţa
aceluia care fusese pe front, cu gândul probabil şi la unchiul meu, fratele mai
mic al mamei, Toni, care mai avea puţin şi trebuia „să-l ia în armată”.
Eternul ceas spânzurat de
grinzile metalice ale acoperişului peronului măsura neauzit scurgerea timpului.
Din difuzoare o voce plictisită, cu vagi urme de feminitate anunţa nazal câte
ceva, de neînţeles pentru mine. La un moment dat apărea şi trenul furişându-se fâsâind
din aerul frânelor, cu spatele spre peronul pe care-l aşteptam. Din când în
când, cu fluiere scurte, ceferiştii agăţaţi cu o mână de scara vagoanelor
(Doamne, ce-i mai invidiam!) agitau un steguleţ murdar, de culoare galbenă
semnalizând mecanicului când trebuie să frâneze. Scrâşnind metalic, vagoanele
defilau prin faţa noastră oprindu-se în cele din urmă zguduind tampoanele
uriaşe. Ne urcam icnind pe scările prea abrupte şi porneam pe culoarul îngust, să
ne găsim locurile. Drumul dura ceva pentru că trenul mergea ca un melc oprind
la fiecare haltă şi gară de pe traseu.
În cele din urmă trenul amărât ajungea
şi în satul în care statea fratele bunicului: Conţeşti. Nu ştiu de ce, dar nu
purtau acelaşi nume, deşi erau fraţi buni. Drumul de la gară până la gospodăria
ţărănească îl făceam pe jos, prin câmp, direct prin lanurile de grâu sau orz.
Ajungeam obosiţi la casa fratelui bunicului şi, după ce ne astâmpăram setea de
la fântâna din curte a cărei apă rece avea gust cam sălciu şi ne odihneam puţin,
plecam mai departe, spre Bolovani ca să ajungem pe lumină. Tot pe jos.
Drumul prăfuit şi pietros,
mărginit din loc în loc de corcoduşi plini de fructe aurii coapte, trecea în
curbe moi pe la marginea satelor printre ogoare aşteptând secerişul, pe lângă tarlale
cultivate cu tutun ale cărui frunze lipicioase miroseau ameţitor şi greţos, pe
la marginea unor pâlcuri de păduri despre care bunicul zicea că, pe vremuri, făceau
parte din Codrii Vlăsiei. Nu simţeam încă oboseala zilei, încântat de sunetele
câmpului, de ţiuitul insectelor ascunse prin iarbă, de zgomotele şi mirosul pădurii
de lângă drum, din care mă aşteptam să ţâşnească vreun iepure sau vreo
caprioară. Pentru mine, cel de la oraş, totul era nou. Mă miram şi că oamenii
cu care ne mai intersectam spuneau „Bună ziua” când treceau pe lângă noi şi
credeam că fac asta pentru că îl cunoşteau pe bunicul. Am aflat apoi că aşa era
politicos la ţară, să-i saluţi şi pe cei pe care nu-i cunoşti. Călătoria
pedestră se încheia în faţa casei rudelor bunicului. Se bucurau sincer când ne
vedeau şi făceau tot ce le stătea în putinţă să ne fie bine la ei, chiar dacă,
invariabil, mă întorceam acasă cu purici de pe la pisicile care mişunau prin
curte, iar tata îi spunea mamei să mă bage direct în baie pentru că miroseam a
coteţ de găini.
Acolo, în satul cu nume fără
legătură cu peisajul real, nume care provenea de la familia foştilor moşieri
Bolovăneanu am început să desluşesc că există şi o altă faţă a vieţii, una
simplă şi în acelaşi timp grea, diferită de traiul nostru de la oraş. O viaţă
ce (am realizat asta mai târziu) respecta ciclurile naturii, fiind dependentă
de acestea. Mai târziu, citindu-i fără să mă oblige programa şcolară pe Marin
Preda şi pe Zaharia Stancu am recunoscut imaginile din copilărie şi mi-a fost
uşor să înţeleg contextul vieţii acestor oameni care se strigau pe nume
ciudate: ţaţa Maria, Mălăeru, nenea Mitică, doda Natalia, neica Ion, ori
foloseau denumiri ciudate ca: ceapeu, gumari,
colectivă, comparativă. Şi îmi mai amintesc că niciodată nu se plângeau că
duc un trai greu sau că le îngrădeşte partidul drepturile la exprimare. De fapt,
cred că habar n-aveau de plenarele sau de simpozioanele de la Capitală. Prin
difuzoarele reţelei de radioficare nu răzbătea decât muzica populară. Dacă cei
110 V ai curentului electric reuşeau să ajungă şi până la ei....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu