VI
„Ridicaţi-vă !” tună vocea
îngroşată de tutun şi de altele a şefului de stat major. Urmează un raport
scurt. Comandantul intră în sala de la etajul 2 a cladirii istorice care
de-abia mai stătea în picioare, în care ne adunam urmat de silueta de clown cu
mutră de slugă a secretarului de partid din unitate. Un cutremur bine plasat ar
fi avut ca efect desfiinţarea unităţii, pentru că n-aveam cum să scăpăm de acolo. Face
marţial, studiat şi semi regulamentar un
semn din cap să ne aşezăm. La prezidiu se înfiinţează şi alţi „tovarăşi”
din statul major. Tacticos îşi scoate ochelarii a la Jaruzelski şi-i
înlocuieşte cu alţii, mai omenoşi, pentru citit. Fusese aproape 10 ani
comandant undeva în Ardeal, funcţie bună şi călduţă de tartor de judeţ apoi,
promovat, lucrase în fostul Comandament al Pompierilor, la Bucureşti. Era
înalt, nu foarte uscăţiv şi cu părul alb, pieptănat peste cap. Stă drept pe
scaun şi scrutează satisfăcut sala în care, brusc şi cu adrenalina în creştere
noi începem să frunzărim preocupaţi agende şi caiete de însemnări.
Urmează frecatul lunar al
ridichiilor pentru comandanţii celor peste (atunci) 10 unităţi de pompieri din
Bucureşti. În dreapta comandantului, secretarul moldovean de partid al celor de
la Bucureşti rânjeşte sadico-bovin bâţâind din cap aprobator al unui dialog
mental doar de el ştiut. În afară de răutate n-are ce scoate în faţă în
legătură cu persoana lui. Nu este cunoscut în breaslă drept profesionist, ci
doar ca unul specializat în mizerii P.C.R. Foarte mulţi dintre noi pândeam
zilele (foarte rare) în care apărea pe ordinea de luptă ca fiind de permanenţă
la comandă, în speranţa că l-ar prinde pe la vreun incendiu mai mare ca să-l
facă ciuciulete sau să-l bage în cine ştie ce mizerie printre ruinele
clădirilor arse. N-am avut noroc ! Până la evenimentele din 1989 n-a fost la niciun incendiu. După aia a
dispărut din peisaj, nu mai ştiu pe unde.
Unul dintre superiori, „Gogoaşă”
sau „Titircă, Inimă Rea” începe să „dea citire” unui raport plicticos în care
se arăta cam ce se întâmplase în unitate, în ultima lună. Când ne auzeam
numele, ne ridicam în picioare cu smerenie. Ăsta era prilejul aşteptat şi
savurat de cel căruia îi spuneam duios „Mâtcanul”. Avea pentru fiecare dintre
noi ceva de spus, notat în adâncurile unei agende din care răzbăteau colţuri de
hârtie, biletele pe care notase ce constatase prin inspecţiile neanunţate cu
care ne amăra zilele, făcute în unităţi sau ce i se turnase prin bunăvoinţa
unor lingăi. Nimic de bine, desigur. Cică alea bune erau sarcini de serviciu şi
nu trebuia să le scoatem în evidenţă.
Problemele „grave” ţineau, de
regulă, de ordinea interioară din cazarmile în care nimeni nu mai băgase niciun
leu de ani de zile şi care supravieţuiau doar prin eforturile comandanţilor şi
prin relaţiile pe care aceştia le aveau cu directorii instituţiilor din sector.
„Îngrijoraţi” luam la cunostinţă de faptul că în compania „cutare”, comandantul
nu se îngrijise ca să fie măturat bine trotuarul din faţă şi că în unele
încăperi clanţele erau stricate şi nici celebrele „dungi negre” de pe coridoare
nu erau în regulă. Icneam de indignare când auzeam că au fost descoperite
frunze uscate pe aleea interioară, către padocul porcilor. Mai mult, la
inspecţie fuseseră descoperiţi soldaţi care nu aveau ac şi aţă la bonetă,
batistă şi purtau pe dedesubt tricouri „civile” ori erau murdari în urechi.
Hait ! Ajunge şi la mine. Aflu cu stupoare că, deşi am îndeplinit şi depăşit
planul la leguminoase, folosindu-mă de un truc prin care am semănat doar
mazăre, situaţia este gravă la rădăcinoase, unde n-am reuşit decât putţn peste
50 % din cantitatea impusă. Mâtcanul se dezlanţuie: îmi expune cum vor suferi
de foame soldaţii care nu vor avea păstârnac şi ţelină, în ce dezechilibru
culinar se vor afla bucătăriile ce vor înregistra o inflaţie de mazăre, dar şi
o criză de morcovi. Şi eu care aveam de gând să-i spun ca n-am de un an apă
caldă în unitate! Prin minte îmi trec imagini apocaliptice legate de dorinţa ca
cineva să aibă mâine un accident de maşină sau de tramvai. Sunt ameninţat că
voi plăti morcovii din salariu. Mă pocăiesc instantaneu şi promit morcovi
pentru toţi. Şi păstârnac.
Bâţâiala politrucului atinge noi
culmi ! Furibund umplea paginile agendei de lucru (auzi, „de lucru”!)
transformând aceste mizerii în crime împotriva umanităţii (socialiste). Toate
astea se materializau apoi în dări de
seamă, informări care se transmiteau în toate subunităţile, să se ştie şi să nu
rămână neînfierate în şedinţele organizaţiilor de partid. Un flux în creştere
de înjurături crunte, dar mute, venea dinspre audienţa ce ţintea vorbitorul cu
priviri bovine şi ricoşa afară, printre crăpăturile uşilor şi ferestrelor
contemporane cu Zăgănescu[1].
Nimic despre realele greutăţi.
Nimic despre mâncarea proastă din care lipsea carnea de porc sau de vită, nimic
despre lipsa de carburanţi, care ajungeau la noi îndoiţi cu apă, de se blocau
maşinile în mers, nimic despre lipsa de piese de schimb sau echipament de
protecţie. Nimic despre faptul că primeam ca recruţi oameni ce nu aveau ce să
caute la pompieri, o specialitate grea: slabi, bolnavi, prea scunzi,
semianalfabeţi sau chiar surzi. Ăia care făceau armata în locul altora.
Ca să nu mai vorbim că nu se
discuta despre modul în care se desfaşurau intervenţiile, analizele
tehnico-tactice fiind rare. Pot afirma că, în perioada 1980-1995 Bucureştiul a
avut una dintre cele mai bune scheme de comandanţi de subunităţi de pompieri,
mulţumită cărora nu s-au înregistrat pierderi de vieţi în rândul populaţiei sau
al militarilor în termen. N-a fost nici măcar o mână ruptă la miile de incendii
sau alte evenimente! Ne cunoşteam foarte bine între noi, majoritatea fiind
absolvenţi ai excepţionalei şcoli militare de la Bucureşti. Ştiam despre
fiecare cum gândeşte şi cam ce face şi ţineam incendiile sub control fără să
concentrăm acolo, pentru spectacol, zeci de maşini, fără SMURD, psihologi şi
alte asemenea.
Acum nu mai suntem aşa mulţi din
vechea echipă. Comandanţii de acum, nu puţini cu studii încropite pe la
facultăţi specializate în jgheaburi şi adăpători nici măcar nu ne invită la
statuia pompierilor, de 13 Septembrie!
[1] Pavel Zăgănescu (1815-1897) a fost un căpitan de pompieri român, care a condus Compania de
Pompieri români în bătălia din Dealul Spirii, de la 13 septembrie 1848, împotriva trupelor otomane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu