IX
O discuţie cu un amic, avută acum
câteva zile, mi-a adus aminte de epopeea grădiniţelor, perioadă prin care am
trecut acum destul de mult timp. Pe timpul copilăriei ălora mici ai mei,
problema gradiniţei nu era cu adevarat o problemă, care să nu poată fi rezolvată.
De abia acum apăreau pretenţiile în urcare ale părinţilor, iar lucrurile nu
erau tocmai clare.
Cu Vadim, mai ales, lucrurile au
fost simple: ne-am uitat pe o listă şi am ales cea mai apropiată gradiniţă de
casă. Fără să căutăm una cu „limbi” sau pian, fără mari pretenţii pentru că
ştiam la ce să ne aşteptăm de la o astfel de unitate de învăţământ. Adică să nu
ne aşteptăm la nimic. Poate aici am greşit, dar oricum la momentul acela nu ne
permiteam ceva mai elevat. Eram mulţumiţi doar că ştiam că este curat sau că se
mânca suficient. Condiţiile de funcţionare se mai îmbunătăţiseră în aceste
unităţi, mai era moda „ajutoarelor”: jucării, îmbrăcaminte, hrană, medicamente
sosite pe tot felul de canale, din toate colţurile lumii. Oricum, tot noi
părinţii aduceam în mod obişnuit detergenţi, hârtie pentru imprimantă sau
„trăgeam” la xerox teancuri de texte imbecile sau de desene pentru exersarea
abilităţilor picilor.
La conducerea acestor grădiniţe,
în plin şi continuu proces de modernizare, se preumbla atunci un nou tip de
curvet, un pic peste nivelul semidoct, care înlocuise pe acritele tanti
educatoare ce duseseră greul privaţiunilor pe timpul când soia era un fel de les majestate a reţetei de salam. Şi
nici nu se mai numeau educatoare, ci „doamne director” sau doar „doamne”! Ăsta,
adică nivelul gradiniţă, era prima treaptă în ierarhia şpăgii din învăţământ,
un fel de stagiu practic pe care trebuia să-l îndeplinească o divă care dorea
să ajungă în conducerea unei şcoli sau mai departe, în olimpul inspectoratului
de profil. Directoarea de la grădiniţa la care mergea Vadim era o ţaţă spălată,
vopsită şi fardată ca o Tanti unde mi-ar fi plăcut mie sa fiu Nene, pe care n-o
găseai acolo decât de Paşte, Ziua Femeii, 1 şi 8 Martie etc, prilej în care
pleca cocoşată de cadourile de la părinţi.
Îmi reamintesc cu oarecare
strângere de inimă şi de zilele în care (mai ales vinerea) „spărgeam”, eu sau
Ava, uşile instituţiilor în care lucram pentru a ajunge într-o cursă contra
cronometru să-l luăm acasă pe Vadim. Noroc de faptul că era sociabil şi îi
plăcea să meargă în colectivitate să se joace cu copiii. Îl găseam uneori rămas
ultimul copil neluat acasă,
aşteptându-ne, la cei 5-6 ani ai lui, aşezat pe treptele clădirii
încuiate deja, în compania femeilor de serviciu care mai făceau curăţenie şi
aşteptau să-şi care acasă prada zilei, obţinută din dijmuiala porţiilor de
mâncare, săpun sau detergenţi. Poate şi acesta este un motiv, care s-a adăugat
altora şi altora, de care nici acum nu ne dăm seama, la motivaţia faptului că
Vadim este atat de rece cu noi, părinţii lui. Poate credea că nu îl mai vrem şi
că o să-l lăsăm acolo definitiv, la un moment dat. Ce ziceţi d-le doctor Freud?
E greu de descris acea perioadă.
Se cam terminase cu „soarele care răsărea” şi se instalau premisele dezastrului
planificat pentru ţara colonie de pe paralela 45°.
Începusem deja să strângem cureaua, după cum ne îndemnau penalii care trec acum
prin Mani Pulite, varianta de Dâmboviţa. Şi banii se cam terminaseră,
devalorizându-se de la zi la zi. Încercam să câştig şi ceva în plus fiind
„broker” de asigurări, dând consultaţii juridice amicilor pe te miri ce, ba
chiar am facut şi pe taximetristul ilegal cu rabla mea de Dacie 1300 albastră,
mai ales sâmbăta seara, când rămâneam fără bani de mâncare pe weekend.
La birou succesiunea unor
miniştri gen nemernicul de Dejeu – un cretin patentat, tuns a la Prodigy,
Dudu-Ionescu – un aiurit plin de el, aducea după sine schimbarea rapidă a
şefilor şi şefuţilor, în funcţie şi de limbile date şi, invariabil, „evaluări
ale performanţelor” ofiţerilor, mai ales a ălora incomozi, evaluări în care
trebuia să scrii, minut cu minut, ce faci într-o zi de muncă.
Revenind la grădiniţa de sector 3
la care a mers Vadim vreo 2 ani jumate: n-a învăţat nimic acolo, nici poezii,
nici cântece, nici să scrie, nici să citească, nici măcar să deseneze
beţişoare. Nimic. Au făcut două-trei serbări scremute, de tip cămin cultural în
care noi, părinţii eram mai emoţionaţi decât copiii şi de pe urma cărora au
rămas câteva fotografii amuzante, la care nu se mai uită nimeni. Cam asta a
fost pista de lansare către şcoală: doi părinţi care lucrau toată ziua, nişte
bunici prea „obosiţi” ca să facă ceva cu el şi o gradiniţă maro, din Ţara Maro[1].
Vă puteţi da seama ce a urmat în şcoala generală.
Cezara a fost (iar?) privilegiată.
Am prins, din vorbă în vorbă, o informaţie conform căreia pe lângă Parohia
Romano-Catolică „Sf.Cruce” de pe Şos. Mihai Bravu cu care ne învecinam la acel
moment funcţiona, discret şi o grădiniţă. Problema era că pentru a prinde un
loc în această grădiniţă trebuia să înscrii copilul cu 2-3 ani înainte, pe o
listă de aşteptare şi mai apoi, dacă erai norocos, te căuta cineva de acolo.
Grădiniţa era condusă de câteva călugăriţe belgiene din Congregaţia Surorilor Doctrinei Creştine şi mai lucrau acolo 3-4
educatoare autohtone. Uite că am fost norocoşi şi, la un moment dat ne sună o
voce ciudată de mamaie care ne spuse, trei sferturi pe româneşte şi restul pe
franţuzeşte, că dacă mai eram interesaţi s-a eliberat un loc pentru grupa mică
la grădiniţa cea râvnită. Cu viteza golirii unui bancomat de către flăcăii
deştepţi din Vâlcea m-am prezentat la o „vedere” cu Sora Marie-Jolie, o
călugăriţă-băbăciune surâzătoare, care era un fel de şefă (similar Tanti, dar
genul mistic) acolo. Ca de obicei când e ceva de tratat cu femei, Ava mă
trimite pe mine că cică am prestanţă! Glumesc acum, dar atunci eram gata să mă
şi convertesc dacă trebuia să pot s-o dau pe Cezara la acea grădiniţă. A urmat
o discuţie într-o limbă păsărească, care cică ar fi avut şi ceva franceză în
compoziţie şi cu mâinile amorţite de la atâta vorbit am plecat acasă cu scut,
adică cu aprobarea pentru Cezara. Vreau să spun ca baba se distrase copios pe
tot timpul discuţiei, eu fără să înţeleg prea bine de ce, motiv pentru care la
ieşirea din lăcaşul semi-sfânt al gradiniţei mi-am verificat şliţul şi turul
pantalonilor, răsuflând uşurat că totul era în regulă. Taxele nu erau mai mari
decât cele de la Stat, dar nu am cuvinte să expun seriozitatea cu care tratau
problemele educatoarele (aveam să aflu că una sau două erau chiar absolvente de
psihologie) şi măicuţele belgience aflate la vârsta senectuţii. Grupele erau
bine alcătuite, aveau tot ce trebuie: creioane, culori, hârtie, jucării,
bomboane, costume pentru serbări, dulăpioare, măsuţe, medicamente de
prim-ajutor, gustări. Serbări şi concursuri se făceau mai tot timpul, discret
şi fără abuz preotul parohiei venea şi binecuvânta copiii, cine dorea putea să
intre şi în biserică, ce mai încolo: o altă lume. La terminarea cursurilor am
primit o „mapă profesională” burduşită cu toate desenele, testele, lucrările
Cezarei şi evaluările educatoarei. Cezara a plecat din grădiniţă cu ideea ca
trebuie să înveţe, să-şi asculte părinţii dar şi să-şi urmeze visele. Şi pe
deasupra o mai şi rupea pe frantuzeşte!
Sper că îngerii au
pus-o pe Sora Marie-Jolie să aibe în grijă copiii urcaţi prea devreme Acolo,
într-o eternă grădiniţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu