Clipe serene

           

Mă gândeam acum câteva zile că îmi este mai uşor să scriu despre persoanele  cu care   m-am întâlnit de-a lungul timpului decât despre tatăl sau despre mama mea. Nu ştiu care ar putea fi explicaţia sau dacă exista o logică pentru acest lucru. Mi-aduc însă foarte bine aminte de multele momente pe care le-am petrecut, împreună cu tata, în teatrul pe care l-a slujit cu pasiune peste 40 de ani: Teatrul „C. I. Nottara”.

În perioadele dintre două bone (le zic „bone” pentru că nu ştiu cum să le numesc altfel, ele nefiind însă bone în sensul pe care-l cunoaştem astăzi), când nu mai aveam cu cine rămâne acasă, tata mă lua cu el, ziua, la Teatru.

Programul unui actor nu este aşa strict. Viaţa lui se împarte între repetiţii, probe de costum, spectacole, turnee. Tata mă lua uneori cu el la repetiţiile pe care le făcea pentru diferitele spectacole ale trupei. Acolo, de-a lungul timpului, i-am cunoscut pe „frumoşii” momentului: Ştefan Iordache, Nucu Păunescu, Petrică Popa, Ion Dichiseanu, Emil Hossu, Ion Bog, Ştefan Radof, Valeriu Arnăutu, Alexandru Repan, George Constantin, Viorel Comănici, Sandu Sticlaru, Ştefan Sileanu, Horaţiu Mălăele sau pe „divele” Anda Caropol, Melania Cârje, Eugenia Bădulescu, Liliana Tomescu, Gilda Marinescu, Camelia Zorlescu, Victoriţa Dobre, Dody Caian-Rusu şi pe mulţi, mulţi alţii aflaţi sub conducerea forte a dramaturgului-director Horia Lovinescu.

După ce îmi punea un sandviş cu suncă de Praga, pe care eu îl aruncam jumate pe geamul bucătăriei când nu era de faţă şi îmi făcea un ceai ori o cacao cu lapte (nici aia nu-mi plăcea) ne îmbrăcam şi plecam spre teatru. De la Bariera Vergului, adică de la Piaţa Hurmuzachi de azi, fostă şi Muncii, ne urcam în autobuzul nr. 34 care ne ducea frumos până la Piaţa Romană unde acum funcţionează un KFC, apoi pe jos, încet, încet, prin faţa unei „biblioteci” cunoscute atunci – „Grădiniţa” ajungeam la „intrarea actorilor” de pe Strada Jules Michelet. Tata schimba câteva vorbe cu cei cu care se întâlnea, actori sau tehnicieni şi apoi intram în lumea misterioasă a iluziilor de carton, sunet şi lumină.

E greu să vă reproduc atmosfera, culorile, mirosul de cafea caldă sau de ţigare bună ce venea dinspre cabine. Cabinele! Găoacele minunate în care luau naştere personajele pieselor: piraţi, domni şi regi, midinette, cetăţeni, eroi greci şi pravoslavnici, fantome, detectivi, burghezi, gentilomi, personaje de coloratură, dive, sclavi, tot ceea ce a produs dramaturgia de la Livius Andronicus încoace. Când erau doar repetiţii, în cabine era chiar linişte. Se mai făceau mici retuşuri la costume, se mai stătea la o şuetă înainte de chemarea în scenă, la un şah sau o tablă, se citea ziarul, ba chiar se mai şi lua un coniac mic, aşa împotriva „colibacililor”.

La un moment dat, în difuzoarele instalate în fiecare cabină se auzea vocea şoptită a regizorului de culise, Lucică Constantinescu: „5 minute, toată lumea în scenă, vă rog !” mesaj repetat de câte trei ori. Se închideau ziarele, cafeaua era dată peste cap ca şi medicamentul contra colibacilozei şi protagoniştii începeau să se îndrepte pe scările înguste care duceau la buzunarele scenei sau în culise spre locul unde erau chemaţi. Printre mulţimea de frânghii şi cabluri, tata mă ducea de mână până la zona ticsită de minuni a recuziterilor şi mă lăsa acolo. Imediat primeam un pistol sau un pumnal micuţ pe care mi-l prindeau la brâu şi mă scoteau în sală, mai în spate, sau la balcon unde eram stăpânul absolut. Ştiam regulile: n-aveam voie să fac zgomot, să alerg printre scaune şi nici să vorbesc tare. Nu că aş fi avut şi cu cine să vorbesc.

 Jos în sală, chiar înspre mijlocul ei se aşeza regizorul şi uneori sufleurul, scenaristul şi un fel de secretară de platou. Tensiunea creştea un pic. Actorii erau în scenă. Întârziaţilor li se făceau diverse poante sau erau luaţi la mişto. Se potriveau luminile şi se aducea un minim de recuzită. Se fuma în draci. Dan Micu, Sanda Manu, George Teodorescu, Lucian Giurchescu, Dinu Cernescu, Alexa Visarion orchestrau viitoarele succese, pentru că toate piesele erau succese, oricât de improbabil sună acest lucru acum.

Mă jucam nevăzut printre scaunele de pluş roşu, iar replicile treceau pe la urechile mele de copil completate cu îndrumările sau comentariile regiei. În cele câteva zile cât veneam pe la repetiţii învăţam cam jumatate din piesă. În plus ştiam şi alte chestii: „Georgică, când intri arunci o privire la Raskolnikov şi îţi stingi ţigara cu pantoful. Recuzita! Bagă o tablă în spate la fotoliu să nu luăm dracu foc de la chiştoc!” sau „Liliana dragă, da-ţi şi tu ochii ăia frumoşi peste cap, aşa ca şi cum te-ar fi călcat un bou pe picior la coadă la Leonida!” şi alte asemenea pe care însă nu le înţelegeam eu atunci.

Câteodată eram chiar important: „Băi ăla, Petrică puţă mică, ia fugi tu până sus şi    spune-mi dacă îl vezi pe nenea Nucu când stă rezemat de stâlp!” Adică trebuia să o iau la trap până la balconul 2 şi să mă uit de pe ultimul rând dacă se văd toţi actorii din scenă. Cocoţat la dracu-n praznic strigam de acolo: „Da, se vede!” şi uite aşa deveneam un fel de asistent de regizor. Bineînţeles că râdeau de mine şi mă puneau să strig de mai multe ori, vezi Doamne nu auzeau ce spun. „Băi să-i spui lu` tac-tu să-ţi dea o votcă să prinzi glas” – strigau de jos în râsetele ce se rostogoleau în sală. Şi îmi era o ruşine!...

Cel mai frumos era însă la repetiţiile generale. Astea erau aproape ca un spectacol adevărat: cu costume, decoruri, lumini, muzică la fel ca la o reprezentaţie obişnuită. Veneau la aceste repetiţii cenzorii, „ăia de la Cultură”, directorii, autorii textelor, fotograful teatrului,      nea Şvaico, stafful tehnic.

Totul trebuia să meargă ca la premieră. Atunci vedeam, de pe primul rând al balconului, cum George Constantin devine Henric al IV-lea sau Petru Rareş, tata se transformă în Căpitanul Marais sau într-un comandant de galeră, Melania Cârje într-o orfelină şi tot aşa fiecare actor, dintr-un rol mai mare sau mai mic făcea ca miracolele să devină parte a vieţii, momente pe care, după cum se vede, e greu să le uiţi. Într-o vreme despre care actuali deontologi de carton afirmă că nu se auzeau decât osanale conducătorului iubit şi soţiei-academician, eu (şi generaţiile respective) am putut vedea spectacole care au contribuit esenţial la devenirea mea ulterioară: „Pygmalion”, „Antoniu şi Cleopatra”, „Fraţii Karamazov”, „Omul care şi-a pierdut omenia”, „Paradisul, „Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă”, „Enigmatica doamnă M”, „Lady X”, „Ce înseamnă să fii onest”, „Ultima oră, „Barbarii”, „Timon din Atena”, „Livada de vişini”, „Este vinovată Corina?”, „Adio, Charlie”„Acest animal ciudat”, „Jucătorii de cărţi”, „Ulciorul sfărâmat”, „Cele două orfeline” şi multe, multe altele. Vi se pare că se umbla la tâmpirea populaţiei? Eu cred că dimpotrivă, mai ales că un bilet costa între 6 şi 12 lei, iar studenţii şi militarii în termen intrau, de cele mai multe ori moca.

Ziua se încheia în jurul orei 14.00 şi după ce îşi trăgea un pic sufletul, tata mă ducea să mănânc o friptură, de regulă la „Cina” sau la „Gradiniţa”. Erau singurele locuri în care îmi dădea voie să gust o jumatate de pahar de bere şi îmi comanda salată de roşii cu mărar – după care mă înnebuneam la acea vreme. Intram în local şi ne aşezam la una dintre mesele alese de tata. Imediat aparea un chelner sau chiar Ober-ul şi îl auzeam, invariabil: „Să trăiţi dom`Georgică!” Zbang! Faţa de masa era imediat schimbată, apăreau 1-2 picoli cu gheaţă şi pahare curate, iar tata se înţelegea imediat, din ochi, cu omul: „Meştere, o friptură pentru juniorul şi pentru mine o votcă. Mare”.

Copleşit de atenţia ce ne era acordată de chelneri, îl întrebam admirativ: „Şi pe ăsta îl cunoşti, tată?”

Limba

"Limba"

Din galeria de neamuri proaste cu care am interacţionat în timp, voit sau nu se desprinde chipul maiorului Limbă. „Limbă” era porecla fără conotaţii de alt gen a unuia dintre fostii nostri comandanti din şcoala de ofiţeri. I se trăgea de la un tic nervos, un obicei prost pe care-l avea, acela de a împinge limba înspre colţurile gurii în momentele de nervozitate sau când se concentra la ceva. Coleric, bun şi antrenat amic al lui Bachus, fără copii, ne conducea cu o mână de fier vecină de cele mai multe ori cu tâmpenia, fiind spaima multora dintre generaţiile de ofiţeri pompieri moşite în cazarma de pe Şoseaua Morarilor. Când  l-am cunoscut eu, în 1978, era doar maior, ulterior ieşind la pensie cu grad de colonel.

Limbă era pe atunci un fel de ofiţer de „salon” care nu mirosise în viaţa lui de pompier fumul şi gazele unui incendiu adevărat. 

În schimb ne omora cu pregătirea militară unde, pe lângă pasul de defilare în stil sovietic al regulamentului instrucţiei de front,  la loc de cinste erau marşurile infantereşti surpriză cu echipamentul complet şi cu cântece revoluţionare, pe traseul Şoseaua Morarilor-Poligonul de trageri Băneasa sau Şoseaua Morarilor-Podul Pantelimon. Pentru mine, care veneam dintr-un mediu „cocoloşit” toate astea erau momente în care aş fi renunţat la tot şi aş fi plecat imediat acasă. N-aveam însă cum.

Limbă apărea la serviciu dimineaţa, la volanul Skodei sale 120 L cu toate că stătea relativ aproape, pe Şoseaua Pantelimon în imediata apropiere a unui celebru (pe atunci) restaurant: „Amfora”. Din acest motiv unii îi mai ziceau şi „Ducele de Amfora”. Santinelele îi deschideau porţile de acces şi Limbă îşi parca maşina pe locul rezervat. La ora când sosea, mai mult sau mai puţin calculat, noi elevii-ofiţeri eram adunaţi pentru raportul de dimineaţă. Cam 250 de suflete din cei 3 ani de studiu încremeneau la comenzile răcnite de comandanţii de plutoane sau companii. Limbă ne trecea majestuos în revistă, urmărind cu expresia cu care un motan în călduri aşteaptă apariţia unei pisici neatente, să dibuiască ceva în neregulă. Găsea, nu găsea cert e că, invariabil, ceva nu-i convenea. Ca rezultat, urmau nişte comenzi scurte care ne trimiteau pe toţi 250 într-o excursie alergată spre zidul cel mai depărtat al unităţii. De trei-patru ori. După care urmau şi nişte salturi demne de contraofensiva de la Stalingrad. Totul nu dura decât maxim 10 minute. După care lucrurile intrau în normal. Noi ne duceam însă la cursuri, transpiraţi, prafuiţi şi cu mâinile murdare, iar Limbă urca satisfăcut în biroul său unde-l aşteptau cafeaua şi turnătorii personali, pentru briefing.

În şcoală, adică în incinta de la Morarilor, Limbă nu prea se desfăşura chiar la întreaga sa „valoare”. Punctele sale „forte” erau zilele în care conducea personal diverse ore de curs, şedinţele lunare de trageri şi, mai ales, luna de pregătire militară (obligatorie în fiecare dintre cei trei ani de studii), pe care o aveam planificată la o tabără militară dintr-o zonă de munte. Acolo era în elementul (şi de capul) său! Aveam să realizez mult mai târziu ce urmăreau aceste metode de modelare a comportamentului nostru de viitori comandanţi.

Pe parcursul acelei luni de instrucţie în tabăra de munte (fostă tabără a armatei germane de pe timpul războiului) trebuia să învăţăm ce înseamnă viaţa adevarată de soldat. Aveam în program o sumedenie de teme legate de topografie, tactica de infanterie, trageri cu armamentul, cunoaşterea armelor de nimicire în masă, într-un cuvânt cam tot ce ţinea de armata propriu-zisă. Pe dealurile şi prin pădurile locului am fost învăţaţi despre ce şi cum este o ofensivă, cum poţi să organizezi o ambuscadă, cum se face retragerea, ce înseamnă lupta de partizani şi o mulţime de alte lucruri ce ţin de infanterie.

Limbă era „sufletul” acestor activităţi. Neobosit, îi chema zilnic la el pe comandanţii noştri şi le dădea sarcini complicate, pe care aceştia trebuiau să le pună în practică: deplasarea prin păduri cu harta şi busola, noaptea şi ziua, patrule, marşuri şi alarme, pregătire fizică suplimentară, corvezi de tot felul şi alte asemenea fineţuri. Trei ani, an de an!

În cele din urmă toate acestea s-au terminat. Am scăpat de el şi fiecare dintre noi s-a îndreptat spre locul de muncă repartizat după absolvire. Ca un făcut, însă, peste ani, cam prin 1987 pe când eram la comanda unei subunităţi bucureştene, Limbă a fost numit în marea unitate de la Bucureşti. Cu această ocazie a fost cât p-aci să-mi plătească o poliţă pentru o măgărie pe care i-o făcusem într-o iarnă nenorocită, prin 1985-1986.

Se întamplase cam aşa: Şcoala de Pompieri se mutase în Băneasa făcând schimb de sedii cu micii spioni de la Filaj. Astfel pierduseră mult din baza de antrenament de specialitate. Cum era şi o iarnă adevarată, cu zăpadă multă şi frig serios, au fost făcute demersurile pentru ca o parte din instrucţia elevilor să se desfaşoare în subunitatea de Salvatori din cartierul Dămăroaia. Aşa m-am trezit cu Limbă şi cu un pluton de elevi la mine, pentru o zi de instrucţie. Era senin, un ger straşnic şi cam 1m. de zăpadă pe terenul de instrucţie. Nu m-am dus să-l întâmpin sau să vorbesc cu el. Mai mult, la pauza de ora 10.00 i-am chemat doar pe ceilalţi ofiţeri la mine în birou unde-i aştepta o „tradiţională” gustare de cazarmă: ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi. Plus o cafea nechezol bonus. L-am urmărit pe bietul Limbă prin fereastra infirmeriei care da spre terenul de instrucţie: era vânăt de frig, cu vezica XXL şi sigur mort de foame, după 5 ore de instrucţie. A plecat la sfârşitul zilei cu elevii şi ofiţerii cu care venise dimineaţa.

Nu peste mult timp, în urma unor schimbări a fost numit la Grupul Bucureşti. Şef al întregului personal. Şi al meu. Cred că vă daţi seama pe cine a convocat încă din primele zile să se prezinte la raport! Culmea e că nu mi-a făcut nimic, deşi putea. Mi-a zis doar o pildă cu roata care e rotundă şi se învârte şi m-a trimis la treabă râzând de figura mea, probabil.

Nota Bene: imediat după mutarea sediului celor de la la Filaj în cazarma din Şoseaua Morarilor aceştia au fost deconspiraţi. Nu ştiu ce minte creaţă îi mutase între blocurile din Pantelimon sub privirile oamenilor din cartier (plus alte priviri). Probabil că la deconspirarea lor au contribuit şi copiii care urcaţi pe gardul cazărmii le strigau viitorilor James Bond:

„ – Nenea spionu`, ne dai şi nouă mingea, că ne-a căzut înăuntru ?!!”

Omagiu fabulist amoral (adică fără morală)

Omagiu fabulist amoral (adică fără morală)

Prin pădure se cam ştia. De fapt, mai mulţi dintre locuitorii ei simţiseră că ceva nu este tocmai în regulă: nu mai erau aşa multe ciuperci ca înainte, muşchiul nu mai năpădea partea dinspre miazănoapte a trunchiurilor copacilor, nici ghinde parcă nu mai erau aşa multe ca în alţi ani. De zmeură ce să mai vorbim. Devenise de mult o raritate.

Mai mult decât atât, dispăruseră chiar şi dintre vieţuitoare:o pereche de guguştiuci divorţase şi fiecare plecase care-ncotro, râşii migraseră noaptea, tiptil, spre alte crânguri, berzele nici măcar n-au mai revenit din ţările calde, lupii o şterseseră într-o zi când apăruse curcubeul. Doar popândăii, indecişi, deşi îşi făcuseră bagajele de mai multe ori, n-au găsit curajul necesar să o ia pe o altă potecă şi au rămas să vadă ce-o să se întâmple.

Cei care mai credeau în veşnicia codrului îl urmăreau pe urs, pe Marele Urs, să vadă ce face şi ce spune el în calitate de conducător al pădurii de sub munte. Dar parcă şi cu ursul era ceva în neregulă. Pleca dimineaţa din scorbura confortabilă în care sălăşuia şi venea agale, pe poteci ştiute doar de el şi de arici, până în poiana de unde împărăţea pădurea şi sufletele ce trăiau în dânsa. Aici aveau grijă să nu-l deranjeze nimeni atât ariciul, cât şi o mâţă sălbăticită, dar cam grasă, care-i era un fel de secretară. Şi niciun animal nu răzbătea până la rădacina de mahon pe care stătea Marele Urs, cam toată ziua.

Seara, ursul dispărea, la fel de discret cum venise, din poiană şi se îndrepta spre confortul casei sau trecea pe la prietenii săi din pădurile apropiate. Ariciul îl urma peste tot, gata să-i fie de folos dacă marele şi puternicul mamifer ar fi avut nevoie de ceva: o apă, o spirtoasă, un covrig de la Toto, sau o baterie pentru lanternă. Nici de la arici nu puteai să afli ceva despre mersul lucrurilor în pădure. Nici măcar o ţestoasă bătrână, care locuia mai încolo, spre luncă şi despre care toate pitulicele spuneau că era unsă cu multă clorofilă n-a reuşit să scoată nimic de la el. Şi nici chiar de la mâţă. O prigorie, cam prăpădită şi pe care nimeni nu o lua în serios, îşi dădu la un moment dat cu părerea că ariciul şi cu mâţa chiar n-ar ştii nimic nici ei şi doar fac pe interesanţii cu ceilalţi, dar fu imediat pusă la punct de un cuc armenesc cuibărit nu de mult pe acolo.

Şi viaţa îşi vedea de-ale ei în frumoasa pădure, deşi o ureche antrenată ar fi putut să distingă zgomotul unor drujbe ce se manifestau voios undeva în sud, mai înspre cealaltă mare. Marmotele împachetau câte ceva în staniol, căprioarele intrau şi ieşeau din călduri născând mai apoi pui vii, pe care îi creşteau cu lapte stând cu anii pe la vizuină, iepuraşii ascundeau oualele altora, broaştele exersau concerte complicate aşteptând elfii, bufniţele mai făceau un master, iar bursucii (cu părul rar!) ţineau socotelile cu ghindele, conurile, murele, zmeura şi mierea pe care încă o mai dădeau albinele (ulterior, un scatiu avea să afle că şi mierea era pe datorie!).

Au trecut astfel mai multe anotimpuri şi se părea că nu ar fi motive de îngrijorare. Asta până într-o zi când netam-Nissan, Ursul o puse pe mâţa cea grasă să cheme toată suflarea pădurii în poiana cea mare, la sfat. Nu prea se întamplase asta în trecut, ursul ţinând bine în labă bunul mers al treburilor.

În ziua decisă toţi se înghesuiseră în poiana ursului pentru a auzi despre ce este vorba. Ursul apăru regal de punctual, cum îi era obiceiul şi grav, dar prietenos, le spuse celorlalte vieţuitoare că a venit vremea ca unele dintre ele să-şi caute alte crânguri, din alte zări, pentru că pădurea va fi taiată cât de curând şi nu o să mai ajungă la toţi. Bine, bine, dar cine să plece? Ursu-i liniştii pe toţi spunând că se gândise deja la asta şi-i scoase în faţă pe adevăraţii musafiri ai pădurii noastre: un sconcs şi două vulpiţe. Ele aveau să decida, ajutate de câţiva limacşi discreţi, cine, când şi cum va părăsi pădurea.

Pentru moment, în poiană se lasă liniştea. Ursul zâmbea în continuare, cerbul se scărpina discret cu copita pe spinare ştiind că n-are cum să fie el, o adevarată emblema a ţinutului, cel care va trebui să plece, jderul dispăru tiptil şi-şi lansă câteva frunze de brusture cu CV-ul personal, iepuraşul recapitulă mental ce vraci cunoaşte pentru a-l declara bolnav, câteva căprioare îşi replanificară rapid partidele de sex cu finalizare pentru a fi sigure de gestaţie, bătrâna ţestoasă numără în gând anii de munca, cârtiţa zâmbii pentru că-şi aranjase deja să plece pe o tarla unde  se cultivau topinamburi. Dinspre porcul mistreţ răzbătu un pic de iz de panică, repede anihilat de aerele sconcsului.  

Probleme nu-şi făceau decât câţiva măgari între două vârste, ce munciseră până acum din greu în pădure să o cureţe de uscături, să pună lucrurile la punct şi care se simţeau brusc vizaţi de ideile sconcsului şi de tenacitatea limacşilor. Unde să plece? La Letea nu sunt decât cai şi ăia sălbatici! În satul oamenilor nu-i primeau printre VW-uri şi OOOO să se balige pe ulitele ferfeniţite prin metoda Regio.

Nu le mai rămânea decât să plece cuminţi pe la gradinile zoologice sau prin spatele gărilor, la mila călătorilor feroviari. Şi de acolo spre abator pentru a deveni hrană pentru lei, crocodilului cel ursuz ori pentru marele boa.

Şi uite aşa a rezovat ursul problema. Nu, nu cea a tăierii pădurii. Asta se va face oricum. Şi ştiti ceva ? Cred ca ariciul, de fapt nu era arici: era şobolanul dat cu Foltene!

Bonele

„Bonele”

Nu, nu se numeau aşa pe atunci. Le ziceam „Femeia”, „Fata” sau în cazurile „excepţionale”, „Fräulein“, pentru că vorbeau nemţeşte cu copiii. Erau persoanele pe care astăzi le cunoaştem sub denumirea de „bone”, cu toate că ar trebui să fie altceva o adevărata bonă.

Nu mai ştiu câte astfel de femei au angajat ai mei atunci. Îmi aduc aminte doar de două dintre ele: Rodica şi Julieta.

Rodica era o fată simplă, de 17-18 ani şi venea de undeva de pe la ţară. Nu era foarte înaltă, curată şi îngrijit (chiar dacă simplu) îmbrăcată. Părul lung îl purta împletit în două cozi groase. Nu ştiu cine o recomandase mamei pentru angajare. Nu ştiu nici cât o plăteau ai mei, pe lângă casă şi masă, pentru a avea grijă de mine, cât erau ei plecaţi la serviciu şi de ce era mai bine aşa decât să mă dea la gradiniţă.

Rodica stătea cu noi, în apartamentul nostru şi principala ei misiune era aceea de a mă hrăni şi scoate la joacă, în „Parcul 23 August”. Nu cred că avea habar de ce ar mai fi fost necesar să facă în calitatea ei de bonă. Nu se prea omora cu firea şi mă lăsa să fac ce voiam eu, fără să se supere. Se mai ocupa şi de mici treburi ale casei: ceva curăţenie, cumpărături. Mama o mai trimitea, din când în când, pe la magazinele alimentare din jurul blocului. Îmi amintesc că, invariabil, întârzia cu orele până să se întoarcă cu vreo sticlă de ulei sau cu o pungă de făină. Mama, exasperată o întreba pe unde umblase. Mi-a rămas în minte răspunsul ei senin, pocnind din degete ca să-şi deblocheze memoria sau să castige timp să încropească o minciună: „Am fost la...la...la...la Complex!”

Nu-mi amitesc cât a durat serviciul Rodicăi. Ştiu că la un moment dat a fost ceva legat de un (dacă mă întrebau pe mine le-aş fi spus că nu e „un”, ci că au fost mai multe) incident cu fiul celor care locuiau în apartamentul de deasupra, la etajul VII şi care se pare că o chemase pe Rodica pe la el, să-i arate un „album de poze” de la Moscova, prilej cu care o şi pipăise puţin. Sau mai mult.

Nu ştiu ce l-a deranjat mai mult pe tata: că plecase şi mă încuiase pe mine singur în casă, sau că cedase impulsurilor (normale) ale hormonilor. În orice caz ştiu că tata făcuse o criza şi urlând ceva legat de „burta la gură” îi dăduse fetii papucii, urgent. O perioadă am mai auzit câte ceva de ea. O suspectez pe mama, săraca, de a fi ajutat-o să-şi găsească un alt serviciu.

Aflasem, mai tarziu, că se măritase şi se mutase cu soţul ei într-o cămăruţă a unei case amărâte, prin Ferentari. Într-una din zilele unei ierni lungi, pe când încerca să cureţe cu neofalină[1], într-un lighean, cine ştie ce haine, prin frecare, lichidul inflamabil s-a aprins de la o scânteie electrostatică. Conţinutul în flăcări al ligheanului s-a varsat peste biata fată şi Rodica a pierit în văpăile ce i-au cuprins instantaneu corpul. Nu avea mai mult de 23 de ani.

O altă figură a copilariei mele a fost Julieta. Nu avea nimic altceva în comun cu eroina din Verona, doar numele. Julieta (o mai chema şi Petrescu) era o babă care, însă, nu mai stătea cu noi, ca Rodica. Probabil că tata voia să evite repetarea poveştii cu Rodica, aşa că alesese pe una tip „moartea pasiunii”. Femeia aia locuia relativ în apropiere, undeva într-o magherniţă din zona străzii Agricultori, între Piaţa Muncii şi Delea Nouă şi venea dimineaţa, să-mi dea micul dejun şi să mă scoată afară, la joaca. Stătea doar până venea mama de la serviciu, pe la cinci, după-amiaza. Nu-mi dau seama ce criterii au avut ai mei la angajare, dar Rodica săraca era o adevărată „divă” pe lângă Julieta. Îmbrăcată sărăcăcios, cu o veşnică basma pe cap şi adusă de spate semăna cu o adevărată cotoroanţă din poveşti. Mama spunea că Julieta făcuse parte dintr-o familie onorabilă şi ca urmase şi pensionul, la viaţa ei. Nu cred. Era o legendă creată de biata femeie ca să prindă o bucată de pâine. Cred că era mai degrabă o pensionară a vreunui stabiliment cu felinar roşu de pe vremuri, decât o fată de pension.

Mă cărase dupa ea, într-o dimineaţă, până la magherniţa în care locuia. Îşi aranjase să cumpere sau să primească nişte deşeuri pentru sobe, de la o făbricuţă ce făcea jucarii din lemn pentru export. Casa dărăpănata în care statea era în fundul unei curţi neîngrijite, dar înnecată în verdeaţă şi flori sălbăticite. Uşa de la intrare era una a unui fost şifonier boieresc din lemn masiv. După ce descuia lacatul şi dădea jos lanţul ce asigura securitatea casei, pătrundeai în unica încăpere a acesteia. O cameră de câţiva metri, cu pământ bătătorit pe jos, un pat nenorocit, o masă acoperită cu ziare, un dulap, un scaun, o sobă. Pe pereţii ca vai de ei atârnau câteva poze înrămate ale unor personaje care poate, traiseră şi vremuri mai bune. Julieta, vorbind singură ceva ce nu înţelegeam, cotrobăia prin cameră în timp ce eu remarcam pozele de pe pereţi şi mirosul de gaz lampant şi de igrasie. Urma drumul de întoarcere acasă, dar cu oprire pe la cele două biserici de pe traseu: la Delea şi la Bariera Vergului.

De la astea i s-a tras Julietei şi „rezilierea contractului”: nu ştiu ce vecin i-a spus mamei că a văzut-o pe Julieta cum mă punea să întind mâna după pomană pe scările bisericii, unde mă aducea în mod voit îmbrăcat în hainele mele cele mai ponosite.

Paradoxal, tata a expediat-o fără scandal. Ca urmare, mi-au pus cheia de gât şi m-au lăsat singur, să mă descurc cum puteam.

Am putut.

---

[1] Distilat din ţiţei, constituind un amestec de
benzen cu benzină uşoară, întrebuinţat la curăţarea materialelor textile.

CAIETELE BATRANULUI XI

XI

Ei, cei din Muroidea

Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Nici de unde au apărut aşa de mulţi.

La început, oamenii au acceptat în jurul lor prezenţa unor animăluţe mici şi oarecum simpatice, cum ar fi hamsterii sau porcuşorii de Guineea care n-au fost niciodată acolo. Apoi, încet, încet s-au strecurat în viaţa lor, a noastră şi ceilalţi. După unii savanţi, întreg procesul ar fi avut ceva mai mult de 25 de ani, dar maximul, au fost ei de acord, s-a întâmplat în aceşti ultimi 20 de ani.

Nu s-au regăsit informaţii, în trecut, referitoare la fenomen, semn că nu a putut fi previzionat nici în „Manuscrisele din cupru” şi nici de Nostradamus. A fost ceva declanşat planificat şi influenţat evolutiv de condiţiile sociale şi de mediu – dar fără legatură cu Cernobîlul sau Fukushima.

Acesta insinuare a lor în viaţă şi societate a fost caracterizată mai ales de o încăpăţânare ce denotă fixarea genetică, poate prin manipulare, a unui scop, ţel pentru care chimia celulei a înmagazinat cele mai subtile informaţii menite să ducă la succes. Nimeni nu a văzut exemplare mai încăpăţânate în a-şi atinge scopurile şi anume acelea de a se fixa la toate nivelurile ierarhice ale piramidei existenţiale, contrazicându-l copios însuşi pe Maslow. Pentru aceasta li s-a impregnat, în cortex, obsesiv, informaţia conform căreia ei reprezintă cheia şi lacătul, cuţitul şi furculiţa, biletul şi compostorul, senatorul şi deputatul, păsărica şi rămurica, vinul şi sifonul, gheaţa şi aperolul, pensia şi talonul ei, oxigenul şi acetilena, în sfârşit esenţa vieţii în momentul Mileniul III + 1001 ani, de acum inainte. Aici, au fost de acord savanţii, este adevărata mare chichiţă: nu contează cine sau ce eşti, contează contextul şi modul de abordare a concretului imediat.

Uşor, uşor s-au înmulţit (pentru că şi asta era programat genetic: găsirea perechii potrivite şi împuierea) şi, pe nevăzute au început să ocupe poziţii din ce în ce mai sus: ca animale de laborator (şi aici au devenit indispensabile!), în biblioteci, unde au ros cu copy/paste şi răbdare tomuri întregi, s-au insinuat în casele oamenilor de omenie, care i-au primit în gazdă şi le-au dat hrană, au mers în mall-urile care ne învaţă că zdrenţele pakistaneze cu denumiri rutulice înseamnă fashion şi bun gust şi s-au adaptat imediat, deşi iniţial erau priviţi cu dezgust, au acaparat hrubele în care se pune house şi se beau poşirci fancy şi în care minore scăpate repede de tot de inhibiţii îşi etalează aifoanele şi anatomia nedeplin stratificată, dar au ajuns şi-n blocurile din sticlă şi beton prost în care trudeau corporatiştii plătiţi la mişto de expaţi care mai de care din Fanar sau Plaka. Şi au mai profitat de faptul că o mulţime de oameni au fost de acord şi proclamat de la Occident că maimuţele sunt şi ele persoane, chiar înaintea delfinilor şi, de aici, totul a cam scăpat de sub control. Nu s-a mai putut fără.

S-a trecut imediat la stadiul II: hamsterii de care aminteam au fost îndepărtaţi primii, fiind consideraţi prea proşti şi prea graşi, pisicile mofturoase au fost excluse din habitatele urbane pufoase, pensionate brusc şi forţate să-şi găsească o ocupaţie şi hrana acolo unde noile rozătoare n-aveau niciun interes, câinilor (prea romantici, prea agitaţi şi prea emotivi) li s-a făcut un program strict de interacţiune cu oamenii, ba chiar au fost trimişi la serviciu, păsăricile şi-au luat zborul spre ţările calde şi cu mult petrol ori nisip, iar peştii exotici, care mereu au fost nişte ciudaţi, au fost aruncaţi la canal, via WC, să se descurce sau să piară în mâloasele staţii de epurare.

Şi astfel au intrat în cotidian. O blitzepidemie. A devenit o obişnuinţă pentru noi, celelalte persoane în afara maimuţelor, să îi întâlnim pe stradă, la serviciu, în servicii, oriunde. Sunt la fel de mulţi şi umblă, cel mai adesea în ceată, atavism din trecutul în care trăiau în galerii, cotloane sau pe câmpuri. Lipsa hambarelor, compensată cu apariţia gunoiului zilnic în cantităţi din ce în ce mai mari a făcut ca specia să prolifereze, mai ales la oraş.

Înţeleg că s-au format adevarate reţele, iniţial underground, prin care s-au insinuat în viaţa noastră. Câteva universităţi, conduse de veleitari fără scrupule sau de universitari la fel au acceptat să le ofere, contra diverse avantaje, diplome subţiri. Compromisurile au început să curgă. În timp ce oamenii-persoană erau din ce în ce mai ocupaţi cu stabilitatea, cu verticalitatea, cu onestitatea, cu supravieţuirea, aceste mamifere mici (nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte) şi care pot să râdă au început să ocupe areale din ce în ce mai cuprinzătoare. Buni înnotători, mai rezistenţi la sete decât cămila n-au avut nevoie de mare lucru, la început. A fost suficient să-i laşi pe lângă tine, că pe urmă s-au descurcat ei! Şi s-au descurcat aşa de bine încât au exclus pe cei mai mulţi dintre noi, oamenii-persoană, din poziţiile pe care le deţineam în ecosistem.

Savanţii (atâta câţi mai sunt) susţin că aşa ar fi dispărut şi dinozaurii! Le-au fost mâncate, pe sub ascuns, de către şobolani, ouălele! Eu nu mă las!

Lingăii

Lingăii

Lingăii sunt o categorie, specie, grup, gintă sau oricum veţi vrea să-i denumiţi, care nu vor dispărea niciodată. Lingăii au apărut din momentul în care „supa primordială” a căpătat, brusc şi mutant, o conştiinţă. Sunt sigur că şi în acel moment, de undeva misterios şi pe nesimţite  au apărut 2-3 molecule cu veleităţi de lingău.

Dacă este să ne apropiem de zilele noastre, îmi închipui că în momentul în care nu ştiu ce Homo Erectus s-a sprijinit de o ferigă gigant şi s-a ridicat, tremurând, pe labele din spate, imediat s-a ivit (de după ferigă) un lingău care, după ce i-a tras la propriu nişte limbi într-o zonă erogenă oarecare, dar nu Vrancea, precis i-a mârâit ceva prin care îl preamărea pe cel care deja ameţise din cauza poziţiei orto.

Lingăul nu are sex. Adică vreau să spun că nu are gen. Am întâlnit lingăi de gen feminin la fel de eficienţi ca şi cei de gen masculin. Lingăul de gen feminin însă, în raport cu subiectul masculin al linguşelii sale, n-are rival. Adică, în situaţia în care vrei, ori chiar trebuie să linguşeşti pe cineva şi observi aceiaşi intenţie la o linguşitoare, trebuie să abandonezi şi să te pui pe treabă. N-ai şanse datorită anatomiei care este în proportie de 98,76% în favoarea femelei lingău. E drept că mai ai o şansă de 1,24%, dar aceste situaţii sunt rare. O să mai aprofundez această parte a subiectului într-o altă disertaţie...

Lingăii te însoţesc toată viaţa şi chiar după. Există lingăi la gradiniţă (prin reprezentare, nu direct, adică părinţi, bunici, mătuşi etc ai colegilor tăi), lingăi la şcoală, în toate etapele ei, lingăi în armată, la serviciu, în asociaţii şi fundaţii, lingăi pensionari, care pot fi şi închiriaţi cu ora, lingăi în administraţie, la cimitir, televiziunea prin cablu şi nu numai, la spital şi în puşcărie. Cu cât eşti mai sensibil şi mai aplecat spre umanism, omenie, cu atât ai mai multe şanse să dai de lingăi activi.

Iniţial, recunoşti mai greu un lingău pentru că acesta este versatil în comportamentul simulat. Nu ştiu nici dacă chiar doctorul Butoi ar dibui din prima un lingău adevărat! Prima dată lingăul ţi se pare chiar simpatic. Poate dura ceva până când să-ţi dai seama de ce-i poate pielea şi atunci ar putea fi şi prea târziu pentru tine.

Lingăul foloseşte un arsenal diversificat pentru a-şi atinge scopurile. Foloseşte acelaşi parfum cu subiectul linguşelii, cumpără din Talcioc cămaşi de la Paul & Shark cum avea            ex preşedintele, ţine cu aceiaşi echipă de fotbal, merge şi el cu bicicleta la serviciu, chiar dacă taie oraşul în două şi se umple de praf şi gaze de eşapament, atâta timp cât şeful e sportiv şi ecologist, vede aceleaşi filme la Mall, manâncă chestii vegane ce se aseamănă cu mâncarea umană dar sunt altceva, plantează puieţi de salcâm, duminica, spre satisfacţia domnului Verestoy şi a sătenilor şireţi din nu ştiu care sat, numai să fie în ton cu ideile verzi, îi dă sfaturi de pe Net şefului când acesta se pregăteşte să plece nu ştiu unde, peste graniţa UE, se preface în orice fără să se dea de trei ori peste cap, într-un cuvânt ştie să se facă util. Bineînteles că tinde să devină indispensabil, dar aici există un mare grad de probabilitate: s-ar putea ca subiectul linguşelii să fie de neam prost şi să-l uite sau să-l înlocuiască când îi e lumea mai bună!

Personal nu-i invidiez pe lingăi! Chiar îi compătimesc, pe ei şi mai ales pe familiile lor. Mi-i închipui aşa, seara, când ajung ei acasă, doboraţi de efortul de a juca continuu un rol ingrat şi mereu fiind la dispoziţia cuiva. Parcă-i şi văd când se descalţă ei, cu picioarele umflate, schiopătând uşor spre baie să-şi facă un duş şi apoi să se prăvălească pe canapeaua din faţa televizorului, tuşind icnit (gaze de eşapament + praf + muşte + bicicletă). Somnul îi cuprinde după primele 20 de minute şi viaţa le mai scade cu o zi ! Nu-i uşor, mai ales pentru lingăii care sunt cu inteligenţa un pic peste medie, dar au fost prost îndrumaţi pe acestă cale.

                                             

Cum recunoşti un lingău?

·         E de acord cu toţi cei aflaţi în vârful lanţului trofic. Dar absolut cu toţi. În prezenţa lor va face tot ce îi stă în puteri să se facă remarcat, să-şi dea cu părerea, dar invariabil  părerile lui sunt întotdeauna în asentimentul subiectului vizat. 

·         Este peste tot. La conferinţe, teambuildinguri, la evenimente, cumetrii, parastase, depuneri de coroane etc. Nu lipseşte nici dacă îşi propune s-o facă. Participă din instinct, subjugat de dorinţa fierbinte de a se face remarcat.

·         Nu are păreri proprii. Dacă la o discuţie de cantină subiectul linguşit zice ceva de rău despre persoana Ţ, lingăul, deşi cu 2 ½  ore înainte, într-o altă discuţie cu fata de la xerox avea o altă părere, acum va fi total în asentimentul barosanului, ba chiar va veni cu argumente noi în favoarea acestuia.

Am enumerat doar o mică parte din trăsăturile fizico-chimice ale lingăilor. Sunt convins că cel puţin unul aţi reuşit şi voi să reperaţi, în viu. Atenţie! Provoacă mari dezamăgiri şi nu numai.

Ah! Să nu uit: această postare e un pamflet etc, etc!

CAIETELE BATRANULUI X

X

Petrescu C. Ilie. Ca la armată. Aşa scria pe eticheta gălbuie a cutiei de scrisori. Noi, copiii, îi spuneam „Tataie” sau „Nea Ilie”. Nu ştiu când s-a mutat în blocul nostru, dar îl ştiam întotdeauna acolo, vara şi nu numai, pe timpul când vacanţele şcolare erau bune şi lungi, în balconul său de la parter. Stătea rezemat de balustradă sau pe un scaun simplu din lemn, fumând celebrele Naţionale şi mai apoi Carpaţi „fără” (filtru) urmărind joaca gălăgioasă a copiilor. Nu-l deranja zgomotul pe care-l făceam. Se mai supăra însă pe noi când scăpam mingea în florile din faţa geamurilor apartamentului de două camere în care stătea împreună cu soţia sa, o bătrânică cu părul complet alb, tăcută, dar cam rea, cu care nu ne înţelegeam aşa bine.

Ţăran plecat de cine ştie unde la oraş, muncise toată viaţa la turnătorie în „uzină”, nu ştiu la care, probabil la „23 August” sau „Republica”, de unde se alesese cu silicoză, două decoraţii de „Fruntaş în întrecerea socialistă” şi cu repartiţia în apartamentul de la bloc.

La început bătrânii locuiau singuri, dar ulterior a apărut şi un fel de nepot de 5-6 ani, din zona „decreţeilor”, adică mai mic ca noi, pe care-l chema Cristi, dar noi ii ziceam Ţupi pentru că era slab şi cam negricios, ca o capră. Ţupi a rămas în cele din urmă permanent cu ei,   îngropându-i unul câte unul, moştenind apartamentul bătrânilor şi pierzându-l apoi, în zilele noastre, fiind executat pentru neplata întreţinerii. Ce destin! O altă faptă bună care n-a rămas nepedepsită.

Când mă gândesc acum la omul ăsta, mă bufneşte râsul. Arăta, săracul, identic cu Eustace, moşul din desenul animat cu „Courage, the cowardly dog”, minus ochelarii! Invariabil cu ţigara în colţul gurii, echipat cu o şapcă a la Nea Nicu, cu o cazma sau cu o greblă în mână, tot aranja la nişte straturi de flori, pe care dorea să le aducă la rang de gradiniţă asortată anotimpului. Adusese, nu ştiu de unde trandafiri, stânjenei şi nelipsitele şi nepretenţioasele tufănele pe care le înşirase într-o ordine odioasă, în nişte straturi aproximative, după o logică numai de el ştiută. Aveam să realizez, la un moment dat, că aranjamentul floral depindea foarte mult de lungimea furtunului pe care-l scotea pe fereastră, seara, ca să-şi ude opera: plantele mai dornice de apă erau aşezate mai aproape de balcon, pentru a beneficia din plin de apa necontorizată din bucătaria apartamentului. Pentru celelalte straturi se cocoşa cărând apa în nişte căldări grele zincate, asta când nu eram noi pe acolo să-l mai ajutăm. Era prezent la balcon şi când noi, asudaţi după lungi partide de fotbal sau de 9 pietre şi fiindu-ne lene să mai mergem la cişmeaua stradală din colţul străzii, de la blocul 34, de unde beam direct de la ţuţuroi, în căuşul palmelor noastre murdare, veneam cu cârdul, câte 5-6 şi-i ceream apă. Ne umplea nişte sticle de lapte cu apă, direct de la robinetul din bucătarie, sticle din care beam toţi, pe rând fără să ni se întâmple ceva. Iarna se echipa cu nişte pâslari care cred ca aveau cel putin 2 numere în plus şi dădea zăpada de pe aleea de intrare în bloc. Nu-l punea nimeni şi nici nu-i dădea nimeni bani pentru asta. Aşa simţea el că trebuia făcut. Aşa se obişnuise şi nu considera munca asta ca pe o corvoadă, ci ca pe o chestie normală. Mult mai târziu aveam să descopăr, în Anglia, acelaşi lucru: oameni care, după orele de serviciu, cu forţe proprii, tundeau bălăriile de pe marginea drumului. Fără să se aştepte la recompense.

Moşul mai îndeplinea o funcţie, atunci importantă pentru noi: era un fel de adeverinţă vie a preşedintelui asociaţiei de locatari, domnu` Voicu, atunci când nouă, elevilor ne cereau de la liceu nişte dovezi cum că am fi făcut muncă voluntară în vacanţă. Voicu îl chema şi-i cerea să-i spună care dintre noi îl ajutaserăm pe timpul verii să lucreze oaza civică din dreptul intrării în bloc.

Am trecut recent pe la bloc şi am revăzut bucata de spaţiu verde. Arăta ca o hartă a nivelului de trai şi de civilizaţie a timpurilor actuale: plină de gunoaie aduse de vânt sau aruncate nonşalant pe geam. Adică nimic neobişnuit. Nici iarba nu a mai crescut pe acolo!

CAIETELE BATRANULUI IX

IX

O discuţie cu un amic, avută acum câteva zile, mi-a adus aminte de epopeea grădiniţelor, perioadă prin care am trecut acum destul de mult timp. Pe timpul copilăriei ălora mici ai mei, problema gradiniţei nu era cu adevarat o problemă, care să nu poată fi rezolvată. De abia acum apăreau pretenţiile în urcare ale părinţilor, iar lucrurile nu erau tocmai clare.

Cu Vadim, mai ales, lucrurile au fost simple: ne-am uitat pe o listă şi am ales cea mai apropiată gradiniţă de casă. Fără să căutăm una cu „limbi” sau pian, fără mari pretenţii pentru că ştiam la ce să ne aşteptăm de la o astfel de unitate de învăţământ. Adică să nu ne aşteptăm la nimic. Poate aici am greşit, dar oricum la momentul acela nu ne permiteam ceva mai elevat. Eram mulţumiţi doar că ştiam că este curat sau că se mânca suficient. Condiţiile de funcţionare se mai îmbunătăţiseră în aceste unităţi, mai era moda „ajutoarelor”: jucării, îmbrăcaminte, hrană, medicamente sosite pe tot felul de canale, din toate colţurile lumii. Oricum, tot noi părinţii aduceam în mod obişnuit detergenţi, hârtie pentru imprimantă sau „trăgeam” la xerox teancuri de texte imbecile sau de desene pentru exersarea abilităţilor picilor.

La conducerea acestor grădiniţe, în plin şi continuu proces de modernizare, se preumbla atunci un nou tip de curvet, un pic peste nivelul semidoct, care înlocuise pe acritele tanti educatoare ce duseseră greul privaţiunilor pe timpul când soia era un fel de les majestate a reţetei de salam. Şi nici nu se mai numeau educatoare, ci „doamne director” sau doar „doamne”! Ăsta, adică nivelul gradiniţă, era prima treaptă în ierarhia şpăgii din învăţământ, un fel de stagiu practic pe care trebuia să-l îndeplinească o divă care dorea să ajungă în conducerea unei şcoli sau mai departe, în olimpul inspectoratului de profil. Directoarea de la grădiniţa la care mergea Vadim era o ţaţă spălată, vopsită şi fardată ca o Tanti unde mi-ar fi plăcut mie sa fiu Nene, pe care n-o găseai acolo decât de Paşte, Ziua Femeii, 1 şi 8 Martie etc, prilej în care pleca cocoşată de cadourile de la părinţi.

Îmi reamintesc cu oarecare strângere de inimă şi de zilele în care (mai ales vinerea) „spărgeam”, eu sau Ava, uşile instituţiilor în care lucram pentru a ajunge într-o cursă contra cronometru să-l luăm acasă pe Vadim. Noroc de faptul că era sociabil şi îi plăcea să meargă în colectivitate să se joace cu copiii. Îl găseam uneori rămas ultimul copil neluat acasă,    aşteptându-ne, la cei 5-6 ani ai lui, aşezat pe treptele clădirii încuiate deja, în compania femeilor de serviciu care mai făceau curăţenie şi aşteptau să-şi care acasă prada zilei, obţinută din dijmuiala porţiilor de mâncare, săpun sau detergenţi. Poate şi acesta este un motiv, care s-a adăugat altora şi altora, de care nici acum nu ne dăm seama, la motivaţia faptului că Vadim este atat de rece cu noi, părinţii lui. Poate credea că nu îl mai vrem şi că o să-l lăsăm acolo definitiv, la un moment dat. Ce ziceţi d-le doctor Freud?

E greu de descris acea perioadă. Se cam terminase cu „soarele care răsărea” şi se instalau premisele dezastrului planificat pentru ţara colonie de pe paralela 45^°. Începusem deja să strângem cureaua, după cum ne îndemnau penalii care trec acum prin Mani Pulite, varianta de Dâmboviţa. Şi banii se cam terminaseră, devalorizându-se de la zi la zi. Încercam să câştig şi ceva în plus fiind „broker” de asigurări, dând consultaţii juridice amicilor pe te miri ce, ba chiar am facut şi pe taximetristul ilegal cu rabla mea de Dacie 1300 albastră, mai ales sâmbăta seara, când rămâneam fără bani de mâncare pe weekend.

La birou succesiunea unor miniştri gen nemernicul de Dejeu – un cretin patentat, tuns a la Prodigy, Dudu-Ionescu – un aiurit plin de el, aducea după sine schimbarea rapidă a şefilor şi şefuţilor, în funcţie şi de limbile date şi, invariabil, „evaluări ale performanţelor” ofiţerilor, mai ales a ălora incomozi, evaluări în care trebuia să scrii, minut cu minut, ce faci într-o zi de muncă.

Revenind la grădiniţa de sector 3 la care a mers Vadim vreo 2 ani jumate: n-a învăţat nimic acolo, nici poezii, nici cântece, nici să scrie, nici să citească, nici măcar să deseneze beţişoare. Nimic. Au făcut două-trei serbări scremute, de tip cămin cultural în care noi, părinţii eram mai emoţionaţi decât copiii şi de pe urma cărora au rămas câteva fotografii amuzante, la care nu se mai uită nimeni. Cam asta a fost pista de lansare către şcoală: doi părinţi care lucrau toată ziua, nişte bunici prea „obosiţi” ca să facă ceva cu el şi o gradiniţă maro, din Ţara Maro[1]. Vă puteţi da seama ce a urmat în şcoala generală.

Cezara a fost (iar?) privilegiată. Am prins, din vorbă în vorbă, o informaţie conform căreia pe lângă Parohia Romano-Catolică „Sf.Cruce” de pe Şos. Mihai Bravu cu care ne învecinam la acel moment funcţiona, discret şi o grădiniţă. Problema era că pentru a prinde un loc în această grădiniţă trebuia să înscrii copilul cu 2-3 ani înainte, pe o listă de aşteptare şi mai apoi, dacă erai norocos, te căuta cineva de acolo. Grădiniţa era condusă de câteva călugăriţe belgiene din Congregaţia Surorilor Doctrinei Creştine şi mai lucrau acolo 3-4 educatoare autohtone. Uite că am fost norocoşi şi, la un moment dat ne sună o voce ciudată de mamaie care ne spuse, trei sferturi pe româneşte şi restul pe franţuzeşte, că dacă mai eram interesaţi s-a eliberat un loc pentru grupa mică la grădiniţa cea râvnită. Cu viteza golirii unui bancomat de către flăcăii deştepţi din Vâlcea m-am prezentat la o „vedere” cu Sora Marie-Jolie, o călugăriţă-băbăciune surâzătoare, care era un fel de şefă (similar Tanti, dar genul mistic) acolo. Ca de obicei când e ceva de tratat cu femei, Ava mă trimite pe mine că cică am prestanţă! Glumesc acum, dar atunci eram gata să mă şi convertesc dacă trebuia să pot s-o dau pe Cezara la acea grădiniţă. A urmat o discuţie într-o limbă păsărească, care cică ar fi avut şi ceva franceză în compoziţie şi cu mâinile amorţite de la atâta vorbit am plecat acasă cu scut, adică cu aprobarea pentru Cezara. Vreau să spun ca baba se distrase copios pe tot timpul discuţiei, eu fără să înţeleg prea bine de ce, motiv pentru care la ieşirea din lăcaşul semi-sfânt al gradiniţei mi-am verificat şliţul şi turul pantalonilor, răsuflând uşurat că totul era în regulă. Taxele nu erau mai mari decât cele de la Stat, dar nu am cuvinte să expun seriozitatea cu care tratau problemele educatoarele (aveam să aflu că una sau două erau chiar absolvente de psihologie) şi măicuţele belgience aflate la vârsta senectuţii. Grupele erau bine alcătuite, aveau tot ce trebuie: creioane, culori, hârtie, jucării, bomboane, costume pentru serbări, dulăpioare, măsuţe, medicamente de prim-ajutor, gustări. Serbări şi concursuri se făceau mai tot timpul, discret şi fără abuz preotul parohiei venea şi binecuvânta copiii, cine dorea putea să intre şi în biserică, ce mai încolo: o altă lume. La terminarea cursurilor am primit o „mapă profesională” burduşită cu toate desenele, testele, lucrările Cezarei şi evaluările educatoarei. Cezara a plecat din grădiniţă cu ideea ca trebuie să înveţe, să-şi asculte părinţii dar şi să-şi urmeze visele. Şi pe deasupra o mai şi rupea pe frantuzeşte!

Sper că îngerii au pus-o pe Sora Marie-Jolie să aibe în grijă copiii urcaţi prea devreme Acolo, într-o eternă grădiniţă!

---

[1] Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi care e !

Gand pe doua roti

Încurajată, probabil, de timida încălzire a vremii şi poate de un freamăt ascuns al unor hormoni ce trepidează chimic în celule, pe drumurile chinuite ale Capitalei cu şef doctor anasteziat a apărut o specie nouă de vieţuitoare cu sânge cald: biciclistul corporatist.

Acest soi de biciclist, se pare, spun unii mai avizaţi, ar avea două subspecii: biciclistul corporatist de multinaţională (mai rar în natură) şi biciclistul corporatist de firmă normală. Din observaţiile timide (am ochelari şi sunt supraponderal) ale subsemnatului, făcute în traficul de pe Dorobanţi, am observat că prima subspecie, cea de multinaţională este încă slab reprezentată, neterminându-şi încă hibernarea în care s-a folosit de maşina de serviciu sau de taxi.

În schimb, biciclistul corporatist de firmă este din ce în ce mai vizibil! Îl puteţi recunoaşte după echipamentul tip „Decathlon reduceri” pe care-l poartă cu mândrie, chiar dacă e cu două numere mai mare/mic decât ar trebui să fie: bicicleta cu un nume greu de pronunţat, pantaloni strâmţi cu bazon dublat, cască multicoloră, geacă şi hanorac plus ochelari irizanţi, musai un rucsac de mărimea unuia de şerpaş.

Sunt cazuri de specimene care au montate cu măiestrie pe căşti minicamere Tv, care să surprindă multitudinea de expresii faciale de întâmpinare pe care le rostesc alţi participanţi la trafic şi chiar amărâţii de pietoni atunci când se intersectează cu astfel de vietăţi.

Biciclistul nostru luptă permanent pentru supravieţuirea speciei, ghidându-se după principiile evoluţionismului darwinist, deşi după opinia mea de umil observator această evoluţie nu are cum sa se împlinească, eforturile speciei soldându-se, de regulă, la supraconsumul de bandaje ghipsate şi, uneori, la aglomerarea spaţiilor reci de la Mina Minovici.

Astfel, în goana cotidiană către nimic, biciclistul nostru nu se sfieşte să ignore cu desăvârşire tricolorul semafoarelor şi dungile albe simbolice de pe afaltul întins peste străzi de puşcăriabilii din branşă. După unii cercetători, acesta stare de semi-stază s-ar putea datora excesului de Candy Crush Saga ori FIFA 20xx în care bicicliştii noştri sunt experţi şi care (excesul ăsta) îi transportă într-o realitate secantă cu realitatea, un matrix în care orice obstacol se elimină prin trecerea la un alt nivel de joc. Totul asezonat însă cu Moroun 5 (hai că ştiu cum se scrie, dar vreau să fac o aroganţă!) la căşti.

Acum, stimaţi prieteni care pierdeţi vremea, apare o problemă, anume care ar fi speranţa de supravieţuire a subspeciei în condiţiile în care lupta pentru spaţii vitale se va acutiza, direct proporţional cu nivelul topirii gheţarilor şi lărgirii găurii din ozon? Şi nu uitaţi că încă nu au apărut corporatiştii de multinaţională, cu biciclete ţâţă de mâţă, mămicuţele cu coşuleţele de merinde şi scaunelele de copilaşi pe ghidoane, pizza delivery boys – aceşti haiduci fără carte (inclusiv de muncă) pe două rotiţe, cu scutere Made in China, motobikerii cu barbă şi căşti tip nazi, îmbrăcaţi în piei şi latex cu ţinte, foarte corecţi şi ce nu au milă de nimeni şi nimic! Care va fi soarta acestor vieţuitoare din jungla urbană în condiţiile date? Ce facem cu cei care îşi ciocnesc civilizaţia cu noi, sau de noi, ăia ce încă mai avem alte opţiuni de deplasare? Sunt aceste specii ce vieţuiesc pe două roţi alternative viabile la problema îmbătrânirii populaţiei? Ce spun cercetătorii britanici? Ne vom putea adapta ? Ce...

Lope de Vega în cartier

Fiţi puţin atenţi ! Se iau câţiva tineri studenţi la teatru (încă, dar nu pentru mult timp), o locaţie neconvenţională şi un text de Lope Félix de Vega Carpio, creatorul teatrului clasic spaniol (!). Mai punem şi nişte costume din garderoba proprie a actorilor, un pic de decor şi nişte muzică trăznită, lumini puţin stângace şi obţinem, după ce presărăm mult, mult, mult efort un happening spumos de duminică seara în stil de poor art de necesitate, în cartierul Titan ! Unde ? În „The Yellow Club”, un loc interesant şi cald, departe de snobismul corporateizat al Centrului Vechi (Nou) şi animat de interesul şi de pasiunea unor oameni, pe care nu-i cunosc aşa bine, dar de care m-am ataşat în ultima vreme.

Spectacolul, care a avut chiar doua acte, s-a numit „Câinele grădinarului” şi am înţeles din afişul minimalist că e un fel de remake al altuia, mai vechi, în care norocoşii vremii   l-au putut vedea pe Florian Pittiş. Cine, sau ce este acest câine misterios care nu apare în spectacol nici în varianta de pluş ? E un câine care nu hăpăie din verdeţurile din grădină, dar nici nu lasă pe alţii să se apropie de ele. Cred că dacă madrilenul Vega s-ar fi născut în Valahia, atunci n-ar fi fost vorba de un câine al unui grădinar, ci de o capră a unui vecin. Dar asta-i alta problemă.

Fără frica de a fi comparaţi cu o celebra distribuţie a piesei jucate la „Bulandra” începând cu 1988, din care l-am menţionat deja pe Pittiş şi la care se adauga Emilia Popescu, Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu, Răzvan Ionescu, Manuela Ciucur, Marcel Iureş, tinerii atacă un gen care în România a devenit periculos: musicalul. Nu sunt cronicar de teatru, sunt doar un consumator vechi al acestei arte şi culmea, un cunoscator destul de bun al culiselor strădaniilor actoriceşti. Aşa că nu o să mai divaghez elegant – asta am facut-o doar aşa, ca să mă dau mare – ci am să vă punctez câteva aspecte.

În opinia mea, de spectator:

1.      am văzut un spectacol „muncit” de nişte tineri viitori actori de viitor;

2.      am râs – deci comedia şi-a atins scopul;

3.      m-am mai liniştit: nu ne-am dus la vale de tot în materie de actorie (Atenţie! Nu sunt fan semizeul Cristi Puiu et comp !)

4.      n-am vazut spectacolul de la „Bulandra”, dar am văzut, demult, „Bună seara domnule Wilde” la Nottara şi de atunci şi până acum nu am mai fost la un musical bun.

Şi ca să închei: vă recomand „The Yellow Club” dacă sunteţi amatori de naturaleţe sau spontaneitate artistică, dacă doriţi să simţiţi vibraţia spiritului actorului şi să vă secantaţi cu inspiraţia lui. Mergeţi la spectacolele (şi nu numai) de acolo şi luaţi cu voi, la preţuri mici şi fără taxe de intrare, câte o porţie de bine. Gândiţi-vă un moment şi la tinerii care au ales această carieră şi care nu fac prostituţie în publicitate şi nici nu trebuie lăsaţi să ajungă să o facă.

Şi poate aceia mai tineri dintre dumneavoastră vor ajunge să spună, urmărind o ceremonie de decernare de urs, de glob, de frunză sau de altă statuetă: „Uite dom`le, pe ăsta l-am văzut la Yellow, lângă Miniş!”

Până acum le-a reuşit.

CAIETELE BATRANULUI VIII

VIII

Am plecat prima dată din ţară în iunie 1992, în Anglia, la un „schimb de experienţă” cu pompierii din Wiltshire. Până atunci nu mi se ivise acest prilej, deşi în timpul vechiului regim se mai pleca: în Bulgaria, fosta Yugoslavie, Ungaria, Polonia, Germania Democrată. Nu aveam însă astfel de pasiuni.

Nu mai ţin minte cum s-a ivit acest prilej, dar cum mă descurcam binişor cu limba engleză, mulţumită Bibliotecii Americane care era atunci pe lângă liceul meu şi pe care o frecventam destul de des în anii de şcoală, m-am înscris pe lista doritorilor de instruire englezească şi, paradoxal pentru lipsa mea de „pile”, am fost acceptat de Comandamentul Pompierilor în componenţa delegaţiei române. Oricum, a trebuit să dau o verificare a nivelului de cunoştinţe de limbă engleză (fiind testat serios de amicul meu M.B.), să-mi plătesc singur taxele de emitere a paşaportului de serviciu, să cumpăr nişte cadouri simbolice pentru gazde etc.

Discutasem cu Ava subiectul plecării şi mărturisesc faptul că intenţionam să nu mă mai întorc în ţară. Se introdusese demisia, nu mai puteam fi considerat dezertor, aveam 32 de ani, nu fuseseră mâncate încă lebedele vieneze, ai noştri (familia) trăiau toţi. Deja se formase un curent de plecări: în Grecia la cules de portocale, în America la rude ascunse până atunci şi netrecute în autobiografii, în Franţa, Italia ori Germania, la prieteni. Ne-am sfătuit şi făcusem un plan ca eu să caut să ajung de acolo în Africa de Sud, care la acel moment primea uşor străini albi. Lăsasem acasă o demisie semnată – doar să-i pună data şi să o depună la secretariatul unităţii. Mai încercasem, cu doi ani înainte, să ajung în Africa de Sud, în 1990, completasem şi nişte formulare stufoase de emigrare, dar ei mă invitaseră la interviu cu soţie cu tot la Belgrad, unde era atunci cel mai apropiat consulat sau ambasadă. Avusesem atunci un mare scandal cu tata care era împotriva plecării noastre pe motivul „pe noi cui ne laşi ?” şi renunţasem (poate prea uşor) la idee, cu toate că începusem să nu prea mai avem bani în acele vremuri de haos şi hiperinflaţie.

În căutarea de bilete mai ieftine, organizatorii găsiseră un zbor charter de weekend de pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” din Constanţa. Asta însemna că trebuia să ajungem la Constanţa cu trenul, să petrecem cam o jumătate de zi pe acolo şi să plecăm spre Albion seara. La Constanţa am fost primiţi foarte bine de comandantul unităţii. Ne-au luat de la gară, ne-au invitat la o saramură de crap meştesugită de colegul G.D., plecat de la Bucureşti şi aclimatizat în Dobrogea, ne-au cărat la aeroport – totul în regulă. Am trecut ca prin brânză de controlul antitero (doar eram de la M.I. !) şi ne-am îmbarcat singuri în avion, noi şi şoimul. Deşi mă mai urcasem în avioane, pentru că la un moment dat aveam Aeroportul Băneasa în zona de sprijin a unităţii mele, zburam pentru prima dată. Avionul, un TU-154 rusesc mi se părea imens, cu toate că ştiam că cel mai mare avion (în afara Boeing-urilor prezidenţiale) era IL-62, poreclit duios de tehnicieni „Baluba”. Ne-am găsit locurile ajutaţi de însoţitoarele de bord şi ne-am aşezat aşteptându-i şi pe ceilalţi călători. Măsurile de securitate nu erau aşa stricte. Echipajul ţinea uşa de la cabină deschisă, fără probleme. Au început să apară şi ceilalţi pasageri. Nu erau mulţi. Toată lumea s-a aşezat şi aştepta ora decolării.

La un moment dat apare una dintre stewardese cu o listă în mână şi începe să caute ceva printre pasageri. Nu prea eram atent la ce se întâmpla, discutând cu ceilalţi colegi. Tipa se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă zâmbind dulce-profesional:

„Sunteţi dl. Negoescu ?”

„Da”, i-am răspuns cu gâtul brusc uscat şi tensiunea arterială în creştere.

„Vă cheamă comandantul în cabină”.

Asta a fost! Mă întorc aştia înapoi. Ori a răsuflat chestia cu demisia, ori au găsit ăia de la protecţie internă (adică foştii C.I.-şti) cine ştie ce despre mine sau familie. Mă şi vedeam singur pe pistă, lângă bagaje, o Ană Karenina părăsită pe beton – nu peron, urmând să trec prin cine ştie ce scandal şi anchete. Mă ridic şi pornesc, învineţindu-mi genunchii în mânerele scaunelor, spre cabina piloţilor, urmat de atrăgătoarea femeie în uniforma Tarom-ului. Ajuns la cabină, comandantul îmi face semn să intru şi să mă aşez pe scaunul, momentan liber, al copilotului.

„Sunteţi domnul căpitan Negoescu ?”

„Da”, spun cu ochii deja umezi.

„Vorbiţi cu Turnul” şi-mi întinde căştile radio. Mi le pun fără să văd sclipirea amuzată din ochii aviatorului.

„Alo”, zic ca boul, cu jumate de gură, de parcă aş fi vorbit la un telefon.

„Ce faci Petrică, pleci în Anglia ? Eu sunt, Cristinel R. mă, am vrut să-ţi zic drum bun. Sunt detaşat aici pe timpul verii”. Şi alte banalităţi la care răspundeam monosilabic-răguşit. Cristinel R. fusese şi el comandant de subunitate în Bucureşti, dar demisionase atras de mirajul câştigării unor bani, mai mulţi. Am mai schimbat câteva cuvinte şi am încheiat discuţia mulţumindu-i pilotului pentru bunăvoinţă.

Am ieşit ameţit din cabină fiind luat în primire de privirile tăioase ale pasagerilor de pe locurile din faţă („cine dracu e ăsta?!) şi am trecut pe locul meu. În scurt timp aeronava a început manevrele de decolare şi în cele din urmă s-a desprins de pistă urmându-şi calea spre Londra. După un zbor în condiţii excelente, poate cel mai bun zbor pe care l-am avut vreodată am aterizat meseriaş pe Gatwick.

Londra mă primea amical cu un soare apunând după o repriză scurtă de ploaie şi o puzderie de iepuri de câmp ţopăind pe spaţiul verde ce delimita pistele terminalului, cel mai depărtat de aerogară.

CAIETELE BATRANULUI VII

VII

Am cunoscut-o pe Denisa, una dintre pasiunile tinereţii mele (de fapt, exact penultima!)   într-una din iernile adevărate din anii 80. Ninsese destul de mult, chiar viscolit, iar autorităţile interziseseră circulaţia maşinilor proprietate personală sub pretextul ca „stânjeneau activitatea utilajelor de deszăpeziere”. Aiurea, era încă un motiv de micşorare a consumului şi aşa raţionalizat de benzină şi motorină.

Pentru că locuiam destul de departe de cazarma unităţii pe care o conduceam atunci, „aranjasem” forţând cumva limitele drepturilor mele de şef ca, în fiecare din zilele de oprire a circulaţiei, dimineaţa, unul dintre subofiţerii care urma să iasă din tură să vină să mă ia de acasă cu un camion, singura maşină a cărei lipsă din unitate nu ridica probleme operative. La 7 trebuia să fiu acolo aşa că plecam devreme, pe la 6 şi un sfert.

Într-una din acele zile cu zapadă şi gheaţă pe străzile pustii şi întunecoase am văzut-o graţie luminii puternice a farurilor, pe trotuarul de vizavi de staţia de tramvai Grozovici. Subţire, brunetă, cu câţiva cârlionţi rebeli ieşiţi de sub căciula slav-barbară a uniformei militare, având obrajii roşii de la muşcătura gerului, aştepta un tramvai sau autobuz cu care sa ajungă (aveam să aflu mai târziu) la Facultatea de Agronomie.

Nu ştiu dacă am realizat foarte bine ce fac, dar i-am cerut sergentului major de la volan să oprească lângă trotuar, cât mai aproape de ea. Masiva maşina kaki opri derapând uşor, manevra şoferului  suprasolicitând cutia de viteze printr-o nerecomandată frână de motor. Am invitat-o deschizând uşa cabinei: „Urcaţi, vă rog! Vă ducem noi unde aveţi treabă.” N-aş putea spune ce a determinat-o, e drept după o uşoară ezitare, să urce alături în cabina mare şi încălzită a vehiculului militar.

Motorul puternic mugi şi scoase fără efort maşina dintre troienele ce îngustau considerabil carosabilul. Cele câteva înjurături sincere la adresa conducătorului iubit şi armatei sale, ale oropsiţilor  rămaşi în staţie să îngheţe mai departe în aşteptarea unui autobuz bocnă se pierdură în fumul acru-albăstrui al eşapamentelor DAC-ului[1]. Mă uitam cu coada ochiului la chipul copilăresc pe care uniforma kaki nu reuşea să-l asprească. Obrajii-i se înroşeau pe măsură ce caldura îşi făcea efectul. Poate era şi altceva... În dimineaţa aia întunecată, împuţită şi rece în care mă îndreptam spre biroul anost al cazarmei pompierilor mi se părea o apariţie deosebită, fragilă, vulnerabilă, chiar dacă încerca să-şi compună o mască serioasă, ajutându-se de uniforma pe care se iţeau mândre două steluţe de locotenent de infanterie. Chiar mă gândeam la ce impresie şi-o face despre noi. Şi eu şi subofiţerul purtam scurte îmblănite, interzis atunci a fi folosite în afara unităţii, de sub gulere cărora nu prea se putea vedea numărul steluţelor sau al treselor, caschete modificate cu „măiestrie” să semene un pic cu cele germane vechi, bocanci cazoni, iar părul ne era cam lung,  absolut neregulamentar. Arătam cam „sălbatici” dar probabil că frigul şi poate şi altceva „endorfinic” au determinat-o să treacă peste asta. I-am spus că mergem pe Calea Dorobanţilor şi m-a rugat să o lăsăm pe unde putem. „Oriunde”, i-am răspuns ştergându-mi instantaneu din minte raportul de la ora 07.00 şi o serie de activităţi pe care le aveam în program. Mi-a răspuns ca la Facultatea de Agronomie este în regulă.

Nu era un ocol foarte mare de facut. Eu trebuia să ajung în cartierul Dămăroaia. Am ajuns relativ uşor şi repede pentru condiţiile de trafic vizavi de intrarea în facultate, maşina oprindu-se într-un morman de zăpadă strâns de un plug zgândăricios, la rigolă. Am coborat ca la alarmă şi   i-am dat mâna, să se poată da jos din cabina înaltă a maşinii de luptă.

„Ne întălnim şi mâine ? Noi tot pe aici venim.”

„Da”, a răspuns încet şi din ce în ce mai îmbujorată.

„Bine. Te iau din acelaşi loc. La revedere”.

A traversat încet prin zapadă spre intrarea în facultate, iar eu m-am suit la loc în cabină. Ne-am pus în mişcare. Instantaneu mi-am dat seama că nu o întrebasem cum o cheamă şi că probabil n-o s-o mai văd niciodată. În schimb ce-o să mai povestească, probabil, subofiţerul şofer cu colegii!

A fost însă începutul unei prietenii frumoase, o prietenie pe care eu m-am străduit să o fac altfel decât cele în care mă implicasem până atunci, numai că toată această prietenie s-a terminat rapid, undeva în luna mai a anului următor, fără a se maturiza complet.

Aveam să aflu mai târziu, de la fratele ei cu care, zic eu, mă înţelegeam bine că motivul despărţirii noastre bruşte, la iniţiativa Denisei fusese o prietenă de-a ei, genul acela parazitar care îţi consumă energia şi care are grijă să nu cumva să fii mai fericită decat ea – o urâtă iremediabilă, năpăstuită acneic şi cu trup incert, tot ofiţer şi ea, cu care fusese la o convocare în Sibiu. La întoarcere le-am dus eu odată acasă pe amândouă (de data asta cu maşina mea) şi atunci am fost „evaluat” de acel Iago feminin şi declarat necorespunzător datorită aerului meu de golan şmecherit (o fi pleonasm?).

N-am mai întâlnit-o de atunci. O singură dată, pe când eram la Iaşi la o convocare utecistă, într-o pauză pe care ne-o dăduse instructorul de partid al Comandamentului, colonelul Ciobotaru (zis „Nea Costică Compostor”) mi-a căzut în mână o revistă a M.Ap.N.-ului, ediţia din luna martie. Undeva, la o pagină dedicată femeilor în uniformă i-am văzut fotografia. Dedesubtul ei o explicaţie de cacao legată de cât de interesate erau studentele care făceau armata la termen redus de problemele legate de războiul pentru apărarea patriei de către întregul popor şi un nume. Persoana din poză era ea, prenumele la fel. Numele era altul.

---

[1] Autocamion  DAC 8.120 FPEG  cu un motor diesel de 120 CP.