CAIETELE BATRANULUI XI

XI

Ei, cei din Muroidea

Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Nici de unde au apărut aşa de mulţi.

La început, oamenii au acceptat în jurul lor prezenţa unor animăluţe mici şi oarecum simpatice, cum ar fi hamsterii sau porcuşorii de Guineea care n-au fost niciodată acolo. Apoi, încet, încet s-au strecurat în viaţa lor, a noastră şi ceilalţi. După unii savanţi, întreg procesul ar fi avut ceva mai mult de 25 de ani, dar maximul, au fost ei de acord, s-a întâmplat în aceşti ultimi 20 de ani.

Nu s-au regăsit informaţii, în trecut, referitoare la fenomen, semn că nu a putut fi previzionat nici în „Manuscrisele din cupru” şi nici de Nostradamus. A fost ceva declanşat planificat şi influenţat evolutiv de condiţiile sociale şi de mediu – dar fără legatură cu Cernobîlul sau Fukushima.

Acesta insinuare a lor în viaţă şi societate a fost caracterizată mai ales de o încăpăţânare ce denotă fixarea genetică, poate prin manipulare, a unui scop, ţel pentru care chimia celulei a înmagazinat cele mai subtile informaţii menite să ducă la succes. Nimeni nu a văzut exemplare mai încăpăţânate în a-şi atinge scopurile şi anume acelea de a se fixa la toate nivelurile ierarhice ale piramidei existenţiale, contrazicându-l copios însuşi pe Maslow. Pentru aceasta li s-a impregnat, în cortex, obsesiv, informaţia conform căreia ei reprezintă cheia şi lacătul, cuţitul şi furculiţa, biletul şi compostorul, senatorul şi deputatul, păsărica şi rămurica, vinul şi sifonul, gheaţa şi aperolul, pensia şi talonul ei, oxigenul şi acetilena, în sfârşit esenţa vieţii în momentul Mileniul III + 1001 ani, de acum inainte. Aici, au fost de acord savanţii, este adevărata mare chichiţă: nu contează cine sau ce eşti, contează contextul şi modul de abordare a concretului imediat.

Uşor, uşor s-au înmulţit (pentru că şi asta era programat genetic: găsirea perechii potrivite şi împuierea) şi, pe nevăzute au început să ocupe poziţii din ce în ce mai sus: ca animale de laborator (şi aici au devenit indispensabile!), în biblioteci, unde au ros cu copy/paste şi răbdare tomuri întregi, s-au insinuat în casele oamenilor de omenie, care i-au primit în gazdă şi le-au dat hrană, au mers în mall-urile care ne învaţă că zdrenţele pakistaneze cu denumiri rutulice înseamnă fashion şi bun gust şi s-au adaptat imediat, deşi iniţial erau priviţi cu dezgust, au acaparat hrubele în care se pune house şi se beau poşirci fancy şi în care minore scăpate repede de tot de inhibiţii îşi etalează aifoanele şi anatomia nedeplin stratificată, dar au ajuns şi-n blocurile din sticlă şi beton prost în care trudeau corporatiştii plătiţi la mişto de expaţi care mai de care din Fanar sau Plaka. Şi au mai profitat de faptul că o mulţime de oameni au fost de acord şi proclamat de la Occident că maimuţele sunt şi ele persoane, chiar înaintea delfinilor şi, de aici, totul a cam scăpat de sub control. Nu s-a mai putut fără.

S-a trecut imediat la stadiul II: hamsterii de care aminteam au fost îndepărtaţi primii, fiind consideraţi prea proşti şi prea graşi, pisicile mofturoase au fost excluse din habitatele urbane pufoase, pensionate brusc şi forţate să-şi găsească o ocupaţie şi hrana acolo unde noile rozătoare n-aveau niciun interes, câinilor (prea romantici, prea agitaţi şi prea emotivi) li s-a făcut un program strict de interacţiune cu oamenii, ba chiar au fost trimişi la serviciu, păsăricile şi-au luat zborul spre ţările calde şi cu mult petrol ori nisip, iar peştii exotici, care mereu au fost nişte ciudaţi, au fost aruncaţi la canal, via WC, să se descurce sau să piară în mâloasele staţii de epurare.

Şi astfel au intrat în cotidian. O blitzepidemie. A devenit o obişnuinţă pentru noi, celelalte persoane în afara maimuţelor, să îi întâlnim pe stradă, la serviciu, în servicii, oriunde. Sunt la fel de mulţi şi umblă, cel mai adesea în ceată, atavism din trecutul în care trăiau în galerii, cotloane sau pe câmpuri. Lipsa hambarelor, compensată cu apariţia gunoiului zilnic în cantităţi din ce în ce mai mari a făcut ca specia să prolifereze, mai ales la oraş.

Înţeleg că s-au format adevarate reţele, iniţial underground, prin care s-au insinuat în viaţa noastră. Câteva universităţi, conduse de veleitari fără scrupule sau de universitari la fel au acceptat să le ofere, contra diverse avantaje, diplome subţiri. Compromisurile au început să curgă. În timp ce oamenii-persoană erau din ce în ce mai ocupaţi cu stabilitatea, cu verticalitatea, cu onestitatea, cu supravieţuirea, aceste mamifere mici (nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte) şi care pot să râdă au început să ocupe areale din ce în ce mai cuprinzătoare. Buni înnotători, mai rezistenţi la sete decât cămila n-au avut nevoie de mare lucru, la început. A fost suficient să-i laşi pe lângă tine, că pe urmă s-au descurcat ei! Şi s-au descurcat aşa de bine încât au exclus pe cei mai mulţi dintre noi, oamenii-persoană, din poziţiile pe care le deţineam în ecosistem.

Savanţii (atâta câţi mai sunt) susţin că aşa ar fi dispărut şi dinozaurii! Le-au fost mâncate, pe sub ascuns, de către şobolani, ouălele! Eu nu mă las!

Lingăii

Lingăii

Lingăii sunt o categorie, specie, grup, gintă sau oricum veţi vrea să-i denumiţi, care nu vor dispărea niciodată. Lingăii au apărut din momentul în care „supa primordială” a căpătat, brusc şi mutant, o conştiinţă. Sunt sigur că şi în acel moment, de undeva misterios şi pe nesimţite  au apărut 2-3 molecule cu veleităţi de lingău.

Dacă este să ne apropiem de zilele noastre, îmi închipui că în momentul în care nu ştiu ce Homo Erectus s-a sprijinit de o ferigă gigant şi s-a ridicat, tremurând, pe labele din spate, imediat s-a ivit (de după ferigă) un lingău care, după ce i-a tras la propriu nişte limbi într-o zonă erogenă oarecare, dar nu Vrancea, precis i-a mârâit ceva prin care îl preamărea pe cel care deja ameţise din cauza poziţiei orto.

Lingăul nu are sex. Adică vreau să spun că nu are gen. Am întâlnit lingăi de gen feminin la fel de eficienţi ca şi cei de gen masculin. Lingăul de gen feminin însă, în raport cu subiectul masculin al linguşelii sale, n-are rival. Adică, în situaţia în care vrei, ori chiar trebuie să linguşeşti pe cineva şi observi aceiaşi intenţie la o linguşitoare, trebuie să abandonezi şi să te pui pe treabă. N-ai şanse datorită anatomiei care este în proportie de 98,76% în favoarea femelei lingău. E drept că mai ai o şansă de 1,24%, dar aceste situaţii sunt rare. O să mai aprofundez această parte a subiectului într-o altă disertaţie...

Lingăii te însoţesc toată viaţa şi chiar după. Există lingăi la gradiniţă (prin reprezentare, nu direct, adică părinţi, bunici, mătuşi etc ai colegilor tăi), lingăi la şcoală, în toate etapele ei, lingăi în armată, la serviciu, în asociaţii şi fundaţii, lingăi pensionari, care pot fi şi închiriaţi cu ora, lingăi în administraţie, la cimitir, televiziunea prin cablu şi nu numai, la spital şi în puşcărie. Cu cât eşti mai sensibil şi mai aplecat spre umanism, omenie, cu atât ai mai multe şanse să dai de lingăi activi.

Iniţial, recunoşti mai greu un lingău pentru că acesta este versatil în comportamentul simulat. Nu ştiu nici dacă chiar doctorul Butoi ar dibui din prima un lingău adevărat! Prima dată lingăul ţi se pare chiar simpatic. Poate dura ceva până când să-ţi dai seama de ce-i poate pielea şi atunci ar putea fi şi prea târziu pentru tine.

Lingăul foloseşte un arsenal diversificat pentru a-şi atinge scopurile. Foloseşte acelaşi parfum cu subiectul linguşelii, cumpără din Talcioc cămaşi de la Paul & Shark cum avea            ex preşedintele, ţine cu aceiaşi echipă de fotbal, merge şi el cu bicicleta la serviciu, chiar dacă taie oraşul în două şi se umple de praf şi gaze de eşapament, atâta timp cât şeful e sportiv şi ecologist, vede aceleaşi filme la Mall, manâncă chestii vegane ce se aseamănă cu mâncarea umană dar sunt altceva, plantează puieţi de salcâm, duminica, spre satisfacţia domnului Verestoy şi a sătenilor şireţi din nu ştiu care sat, numai să fie în ton cu ideile verzi, îi dă sfaturi de pe Net şefului când acesta se pregăteşte să plece nu ştiu unde, peste graniţa UE, se preface în orice fără să se dea de trei ori peste cap, într-un cuvânt ştie să se facă util. Bineînteles că tinde să devină indispensabil, dar aici există un mare grad de probabilitate: s-ar putea ca subiectul linguşelii să fie de neam prost şi să-l uite sau să-l înlocuiască când îi e lumea mai bună!

Personal nu-i invidiez pe lingăi! Chiar îi compătimesc, pe ei şi mai ales pe familiile lor. Mi-i închipui aşa, seara, când ajung ei acasă, doboraţi de efortul de a juca continuu un rol ingrat şi mereu fiind la dispoziţia cuiva. Parcă-i şi văd când se descalţă ei, cu picioarele umflate, schiopătând uşor spre baie să-şi facă un duş şi apoi să se prăvălească pe canapeaua din faţa televizorului, tuşind icnit (gaze de eşapament + praf + muşte + bicicletă). Somnul îi cuprinde după primele 20 de minute şi viaţa le mai scade cu o zi ! Nu-i uşor, mai ales pentru lingăii care sunt cu inteligenţa un pic peste medie, dar au fost prost îndrumaţi pe acestă cale.

                                             

Cum recunoşti un lingău?

·         E de acord cu toţi cei aflaţi în vârful lanţului trofic. Dar absolut cu toţi. În prezenţa lor va face tot ce îi stă în puteri să se facă remarcat, să-şi dea cu părerea, dar invariabil  părerile lui sunt întotdeauna în asentimentul subiectului vizat. 

·         Este peste tot. La conferinţe, teambuildinguri, la evenimente, cumetrii, parastase, depuneri de coroane etc. Nu lipseşte nici dacă îşi propune s-o facă. Participă din instinct, subjugat de dorinţa fierbinte de a se face remarcat.

·         Nu are păreri proprii. Dacă la o discuţie de cantină subiectul linguşit zice ceva de rău despre persoana Ţ, lingăul, deşi cu 2 ½  ore înainte, într-o altă discuţie cu fata de la xerox avea o altă părere, acum va fi total în asentimentul barosanului, ba chiar va veni cu argumente noi în favoarea acestuia.

Am enumerat doar o mică parte din trăsăturile fizico-chimice ale lingăilor. Sunt convins că cel puţin unul aţi reuşit şi voi să reperaţi, în viu. Atenţie! Provoacă mari dezamăgiri şi nu numai.

Ah! Să nu uit: această postare e un pamflet etc, etc!

CAIETELE BATRANULUI X

X

Petrescu C. Ilie. Ca la armată. Aşa scria pe eticheta gălbuie a cutiei de scrisori. Noi, copiii, îi spuneam „Tataie” sau „Nea Ilie”. Nu ştiu când s-a mutat în blocul nostru, dar îl ştiam întotdeauna acolo, vara şi nu numai, pe timpul când vacanţele şcolare erau bune şi lungi, în balconul său de la parter. Stătea rezemat de balustradă sau pe un scaun simplu din lemn, fumând celebrele Naţionale şi mai apoi Carpaţi „fără” (filtru) urmărind joaca gălăgioasă a copiilor. Nu-l deranja zgomotul pe care-l făceam. Se mai supăra însă pe noi când scăpam mingea în florile din faţa geamurilor apartamentului de două camere în care stătea împreună cu soţia sa, o bătrânică cu părul complet alb, tăcută, dar cam rea, cu care nu ne înţelegeam aşa bine.

Ţăran plecat de cine ştie unde la oraş, muncise toată viaţa la turnătorie în „uzină”, nu ştiu la care, probabil la „23 August” sau „Republica”, de unde se alesese cu silicoză, două decoraţii de „Fruntaş în întrecerea socialistă” şi cu repartiţia în apartamentul de la bloc.

La început bătrânii locuiau singuri, dar ulterior a apărut şi un fel de nepot de 5-6 ani, din zona „decreţeilor”, adică mai mic ca noi, pe care-l chema Cristi, dar noi ii ziceam Ţupi pentru că era slab şi cam negricios, ca o capră. Ţupi a rămas în cele din urmă permanent cu ei,   îngropându-i unul câte unul, moştenind apartamentul bătrânilor şi pierzându-l apoi, în zilele noastre, fiind executat pentru neplata întreţinerii. Ce destin! O altă faptă bună care n-a rămas nepedepsită.

Când mă gândesc acum la omul ăsta, mă bufneşte râsul. Arăta, săracul, identic cu Eustace, moşul din desenul animat cu „Courage, the cowardly dog”, minus ochelarii! Invariabil cu ţigara în colţul gurii, echipat cu o şapcă a la Nea Nicu, cu o cazma sau cu o greblă în mână, tot aranja la nişte straturi de flori, pe care dorea să le aducă la rang de gradiniţă asortată anotimpului. Adusese, nu ştiu de unde trandafiri, stânjenei şi nelipsitele şi nepretenţioasele tufănele pe care le înşirase într-o ordine odioasă, în nişte straturi aproximative, după o logică numai de el ştiută. Aveam să realizez, la un moment dat, că aranjamentul floral depindea foarte mult de lungimea furtunului pe care-l scotea pe fereastră, seara, ca să-şi ude opera: plantele mai dornice de apă erau aşezate mai aproape de balcon, pentru a beneficia din plin de apa necontorizată din bucătaria apartamentului. Pentru celelalte straturi se cocoşa cărând apa în nişte căldări grele zincate, asta când nu eram noi pe acolo să-l mai ajutăm. Era prezent la balcon şi când noi, asudaţi după lungi partide de fotbal sau de 9 pietre şi fiindu-ne lene să mai mergem la cişmeaua stradală din colţul străzii, de la blocul 34, de unde beam direct de la ţuţuroi, în căuşul palmelor noastre murdare, veneam cu cârdul, câte 5-6 şi-i ceream apă. Ne umplea nişte sticle de lapte cu apă, direct de la robinetul din bucătarie, sticle din care beam toţi, pe rând fără să ni se întâmple ceva. Iarna se echipa cu nişte pâslari care cred ca aveau cel putin 2 numere în plus şi dădea zăpada de pe aleea de intrare în bloc. Nu-l punea nimeni şi nici nu-i dădea nimeni bani pentru asta. Aşa simţea el că trebuia făcut. Aşa se obişnuise şi nu considera munca asta ca pe o corvoadă, ci ca pe o chestie normală. Mult mai târziu aveam să descopăr, în Anglia, acelaşi lucru: oameni care, după orele de serviciu, cu forţe proprii, tundeau bălăriile de pe marginea drumului. Fără să se aştepte la recompense.

Moşul mai îndeplinea o funcţie, atunci importantă pentru noi: era un fel de adeverinţă vie a preşedintelui asociaţiei de locatari, domnu` Voicu, atunci când nouă, elevilor ne cereau de la liceu nişte dovezi cum că am fi făcut muncă voluntară în vacanţă. Voicu îl chema şi-i cerea să-i spună care dintre noi îl ajutaserăm pe timpul verii să lucreze oaza civică din dreptul intrării în bloc.

Am trecut recent pe la bloc şi am revăzut bucata de spaţiu verde. Arăta ca o hartă a nivelului de trai şi de civilizaţie a timpurilor actuale: plină de gunoaie aduse de vânt sau aruncate nonşalant pe geam. Adică nimic neobişnuit. Nici iarba nu a mai crescut pe acolo!

CAIETELE BATRANULUI IX

IX

O discuţie cu un amic, avută acum câteva zile, mi-a adus aminte de epopeea grădiniţelor, perioadă prin care am trecut acum destul de mult timp. Pe timpul copilăriei ălora mici ai mei, problema gradiniţei nu era cu adevarat o problemă, care să nu poată fi rezolvată. De abia acum apăreau pretenţiile în urcare ale părinţilor, iar lucrurile nu erau tocmai clare.

Cu Vadim, mai ales, lucrurile au fost simple: ne-am uitat pe o listă şi am ales cea mai apropiată gradiniţă de casă. Fără să căutăm una cu „limbi” sau pian, fără mari pretenţii pentru că ştiam la ce să ne aşteptăm de la o astfel de unitate de învăţământ. Adică să nu ne aşteptăm la nimic. Poate aici am greşit, dar oricum la momentul acela nu ne permiteam ceva mai elevat. Eram mulţumiţi doar că ştiam că este curat sau că se mânca suficient. Condiţiile de funcţionare se mai îmbunătăţiseră în aceste unităţi, mai era moda „ajutoarelor”: jucării, îmbrăcaminte, hrană, medicamente sosite pe tot felul de canale, din toate colţurile lumii. Oricum, tot noi părinţii aduceam în mod obişnuit detergenţi, hârtie pentru imprimantă sau „trăgeam” la xerox teancuri de texte imbecile sau de desene pentru exersarea abilităţilor picilor.

La conducerea acestor grădiniţe, în plin şi continuu proces de modernizare, se preumbla atunci un nou tip de curvet, un pic peste nivelul semidoct, care înlocuise pe acritele tanti educatoare ce duseseră greul privaţiunilor pe timpul când soia era un fel de les majestate a reţetei de salam. Şi nici nu se mai numeau educatoare, ci „doamne director” sau doar „doamne”! Ăsta, adică nivelul gradiniţă, era prima treaptă în ierarhia şpăgii din învăţământ, un fel de stagiu practic pe care trebuia să-l îndeplinească o divă care dorea să ajungă în conducerea unei şcoli sau mai departe, în olimpul inspectoratului de profil. Directoarea de la grădiniţa la care mergea Vadim era o ţaţă spălată, vopsită şi fardată ca o Tanti unde mi-ar fi plăcut mie sa fiu Nene, pe care n-o găseai acolo decât de Paşte, Ziua Femeii, 1 şi 8 Martie etc, prilej în care pleca cocoşată de cadourile de la părinţi.

Îmi reamintesc cu oarecare strângere de inimă şi de zilele în care (mai ales vinerea) „spărgeam”, eu sau Ava, uşile instituţiilor în care lucram pentru a ajunge într-o cursă contra cronometru să-l luăm acasă pe Vadim. Noroc de faptul că era sociabil şi îi plăcea să meargă în colectivitate să se joace cu copiii. Îl găseam uneori rămas ultimul copil neluat acasă,    aşteptându-ne, la cei 5-6 ani ai lui, aşezat pe treptele clădirii încuiate deja, în compania femeilor de serviciu care mai făceau curăţenie şi aşteptau să-şi care acasă prada zilei, obţinută din dijmuiala porţiilor de mâncare, săpun sau detergenţi. Poate şi acesta este un motiv, care s-a adăugat altora şi altora, de care nici acum nu ne dăm seama, la motivaţia faptului că Vadim este atat de rece cu noi, părinţii lui. Poate credea că nu îl mai vrem şi că o să-l lăsăm acolo definitiv, la un moment dat. Ce ziceţi d-le doctor Freud?

E greu de descris acea perioadă. Se cam terminase cu „soarele care răsărea” şi se instalau premisele dezastrului planificat pentru ţara colonie de pe paralela 45^°. Începusem deja să strângem cureaua, după cum ne îndemnau penalii care trec acum prin Mani Pulite, varianta de Dâmboviţa. Şi banii se cam terminaseră, devalorizându-se de la zi la zi. Încercam să câştig şi ceva în plus fiind „broker” de asigurări, dând consultaţii juridice amicilor pe te miri ce, ba chiar am facut şi pe taximetristul ilegal cu rabla mea de Dacie 1300 albastră, mai ales sâmbăta seara, când rămâneam fără bani de mâncare pe weekend.

La birou succesiunea unor miniştri gen nemernicul de Dejeu – un cretin patentat, tuns a la Prodigy, Dudu-Ionescu – un aiurit plin de el, aducea după sine schimbarea rapidă a şefilor şi şefuţilor, în funcţie şi de limbile date şi, invariabil, „evaluări ale performanţelor” ofiţerilor, mai ales a ălora incomozi, evaluări în care trebuia să scrii, minut cu minut, ce faci într-o zi de muncă.

Revenind la grădiniţa de sector 3 la care a mers Vadim vreo 2 ani jumate: n-a învăţat nimic acolo, nici poezii, nici cântece, nici să scrie, nici să citească, nici măcar să deseneze beţişoare. Nimic. Au făcut două-trei serbări scremute, de tip cămin cultural în care noi, părinţii eram mai emoţionaţi decât copiii şi de pe urma cărora au rămas câteva fotografii amuzante, la care nu se mai uită nimeni. Cam asta a fost pista de lansare către şcoală: doi părinţi care lucrau toată ziua, nişte bunici prea „obosiţi” ca să facă ceva cu el şi o gradiniţă maro, din Ţara Maro[1]. Vă puteţi da seama ce a urmat în şcoala generală.

Cezara a fost (iar?) privilegiată. Am prins, din vorbă în vorbă, o informaţie conform căreia pe lângă Parohia Romano-Catolică „Sf.Cruce” de pe Şos. Mihai Bravu cu care ne învecinam la acel moment funcţiona, discret şi o grădiniţă. Problema era că pentru a prinde un loc în această grădiniţă trebuia să înscrii copilul cu 2-3 ani înainte, pe o listă de aşteptare şi mai apoi, dacă erai norocos, te căuta cineva de acolo. Grădiniţa era condusă de câteva călugăriţe belgiene din Congregaţia Surorilor Doctrinei Creştine şi mai lucrau acolo 3-4 educatoare autohtone. Uite că am fost norocoşi şi, la un moment dat ne sună o voce ciudată de mamaie care ne spuse, trei sferturi pe româneşte şi restul pe franţuzeşte, că dacă mai eram interesaţi s-a eliberat un loc pentru grupa mică la grădiniţa cea râvnită. Cu viteza golirii unui bancomat de către flăcăii deştepţi din Vâlcea m-am prezentat la o „vedere” cu Sora Marie-Jolie, o călugăriţă-băbăciune surâzătoare, care era un fel de şefă (similar Tanti, dar genul mistic) acolo. Ca de obicei când e ceva de tratat cu femei, Ava mă trimite pe mine că cică am prestanţă! Glumesc acum, dar atunci eram gata să mă şi convertesc dacă trebuia să pot s-o dau pe Cezara la acea grădiniţă. A urmat o discuţie într-o limbă păsărească, care cică ar fi avut şi ceva franceză în compoziţie şi cu mâinile amorţite de la atâta vorbit am plecat acasă cu scut, adică cu aprobarea pentru Cezara. Vreau să spun ca baba se distrase copios pe tot timpul discuţiei, eu fără să înţeleg prea bine de ce, motiv pentru care la ieşirea din lăcaşul semi-sfânt al gradiniţei mi-am verificat şliţul şi turul pantalonilor, răsuflând uşurat că totul era în regulă. Taxele nu erau mai mari decât cele de la Stat, dar nu am cuvinte să expun seriozitatea cu care tratau problemele educatoarele (aveam să aflu că una sau două erau chiar absolvente de psihologie) şi măicuţele belgience aflate la vârsta senectuţii. Grupele erau bine alcătuite, aveau tot ce trebuie: creioane, culori, hârtie, jucării, bomboane, costume pentru serbări, dulăpioare, măsuţe, medicamente de prim-ajutor, gustări. Serbări şi concursuri se făceau mai tot timpul, discret şi fără abuz preotul parohiei venea şi binecuvânta copiii, cine dorea putea să intre şi în biserică, ce mai încolo: o altă lume. La terminarea cursurilor am primit o „mapă profesională” burduşită cu toate desenele, testele, lucrările Cezarei şi evaluările educatoarei. Cezara a plecat din grădiniţă cu ideea ca trebuie să înveţe, să-şi asculte părinţii dar şi să-şi urmeze visele. Şi pe deasupra o mai şi rupea pe frantuzeşte!

Sper că îngerii au pus-o pe Sora Marie-Jolie să aibe în grijă copiii urcaţi prea devreme Acolo, într-o eternă grădiniţă!

---

[1] Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi care e !

Gand pe doua roti

Încurajată, probabil, de timida încălzire a vremii şi poate de un freamăt ascuns al unor hormoni ce trepidează chimic în celule, pe drumurile chinuite ale Capitalei cu şef doctor anasteziat a apărut o specie nouă de vieţuitoare cu sânge cald: biciclistul corporatist.

Acest soi de biciclist, se pare, spun unii mai avizaţi, ar avea două subspecii: biciclistul corporatist de multinaţională (mai rar în natură) şi biciclistul corporatist de firmă normală. Din observaţiile timide (am ochelari şi sunt supraponderal) ale subsemnatului, făcute în traficul de pe Dorobanţi, am observat că prima subspecie, cea de multinaţională este încă slab reprezentată, neterminându-şi încă hibernarea în care s-a folosit de maşina de serviciu sau de taxi.

În schimb, biciclistul corporatist de firmă este din ce în ce mai vizibil! Îl puteţi recunoaşte după echipamentul tip „Decathlon reduceri” pe care-l poartă cu mândrie, chiar dacă e cu două numere mai mare/mic decât ar trebui să fie: bicicleta cu un nume greu de pronunţat, pantaloni strâmţi cu bazon dublat, cască multicoloră, geacă şi hanorac plus ochelari irizanţi, musai un rucsac de mărimea unuia de şerpaş.

Sunt cazuri de specimene care au montate cu măiestrie pe căşti minicamere Tv, care să surprindă multitudinea de expresii faciale de întâmpinare pe care le rostesc alţi participanţi la trafic şi chiar amărâţii de pietoni atunci când se intersectează cu astfel de vietăţi.

Biciclistul nostru luptă permanent pentru supravieţuirea speciei, ghidându-se după principiile evoluţionismului darwinist, deşi după opinia mea de umil observator această evoluţie nu are cum sa se împlinească, eforturile speciei soldându-se, de regulă, la supraconsumul de bandaje ghipsate şi, uneori, la aglomerarea spaţiilor reci de la Mina Minovici.

Astfel, în goana cotidiană către nimic, biciclistul nostru nu se sfieşte să ignore cu desăvârşire tricolorul semafoarelor şi dungile albe simbolice de pe afaltul întins peste străzi de puşcăriabilii din branşă. După unii cercetători, acesta stare de semi-stază s-ar putea datora excesului de Candy Crush Saga ori FIFA 20xx în care bicicliştii noştri sunt experţi şi care (excesul ăsta) îi transportă într-o realitate secantă cu realitatea, un matrix în care orice obstacol se elimină prin trecerea la un alt nivel de joc. Totul asezonat însă cu Moroun 5 (hai că ştiu cum se scrie, dar vreau să fac o aroganţă!) la căşti.

Acum, stimaţi prieteni care pierdeţi vremea, apare o problemă, anume care ar fi speranţa de supravieţuire a subspeciei în condiţiile în care lupta pentru spaţii vitale se va acutiza, direct proporţional cu nivelul topirii gheţarilor şi lărgirii găurii din ozon? Şi nu uitaţi că încă nu au apărut corporatiştii de multinaţională, cu biciclete ţâţă de mâţă, mămicuţele cu coşuleţele de merinde şi scaunelele de copilaşi pe ghidoane, pizza delivery boys – aceşti haiduci fără carte (inclusiv de muncă) pe două rotiţe, cu scutere Made in China, motobikerii cu barbă şi căşti tip nazi, îmbrăcaţi în piei şi latex cu ţinte, foarte corecţi şi ce nu au milă de nimeni şi nimic! Care va fi soarta acestor vieţuitoare din jungla urbană în condiţiile date? Ce facem cu cei care îşi ciocnesc civilizaţia cu noi, sau de noi, ăia ce încă mai avem alte opţiuni de deplasare? Sunt aceste specii ce vieţuiesc pe două roţi alternative viabile la problema îmbătrânirii populaţiei? Ce spun cercetătorii britanici? Ne vom putea adapta ? Ce...

Lope de Vega în cartier

Fiţi puţin atenţi ! Se iau câţiva tineri studenţi la teatru (încă, dar nu pentru mult timp), o locaţie neconvenţională şi un text de Lope Félix de Vega Carpio, creatorul teatrului clasic spaniol (!). Mai punem şi nişte costume din garderoba proprie a actorilor, un pic de decor şi nişte muzică trăznită, lumini puţin stângace şi obţinem, după ce presărăm mult, mult, mult efort un happening spumos de duminică seara în stil de poor art de necesitate, în cartierul Titan ! Unde ? În „The Yellow Club”, un loc interesant şi cald, departe de snobismul corporateizat al Centrului Vechi (Nou) şi animat de interesul şi de pasiunea unor oameni, pe care nu-i cunosc aşa bine, dar de care m-am ataşat în ultima vreme.

Spectacolul, care a avut chiar doua acte, s-a numit „Câinele grădinarului” şi am înţeles din afişul minimalist că e un fel de remake al altuia, mai vechi, în care norocoşii vremii   l-au putut vedea pe Florian Pittiş. Cine, sau ce este acest câine misterios care nu apare în spectacol nici în varianta de pluş ? E un câine care nu hăpăie din verdeţurile din grădină, dar nici nu lasă pe alţii să se apropie de ele. Cred că dacă madrilenul Vega s-ar fi născut în Valahia, atunci n-ar fi fost vorba de un câine al unui grădinar, ci de o capră a unui vecin. Dar asta-i alta problemă.

Fără frica de a fi comparaţi cu o celebra distribuţie a piesei jucate la „Bulandra” începând cu 1988, din care l-am menţionat deja pe Pittiş şi la care se adauga Emilia Popescu, Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu, Răzvan Ionescu, Manuela Ciucur, Marcel Iureş, tinerii atacă un gen care în România a devenit periculos: musicalul. Nu sunt cronicar de teatru, sunt doar un consumator vechi al acestei arte şi culmea, un cunoscator destul de bun al culiselor strădaniilor actoriceşti. Aşa că nu o să mai divaghez elegant – asta am facut-o doar aşa, ca să mă dau mare – ci am să vă punctez câteva aspecte.

În opinia mea, de spectator:

1.      am văzut un spectacol „muncit” de nişte tineri viitori actori de viitor;

2.      am râs – deci comedia şi-a atins scopul;

3.      m-am mai liniştit: nu ne-am dus la vale de tot în materie de actorie (Atenţie! Nu sunt fan semizeul Cristi Puiu et comp !)

4.      n-am vazut spectacolul de la „Bulandra”, dar am văzut, demult, „Bună seara domnule Wilde” la Nottara şi de atunci şi până acum nu am mai fost la un musical bun.

Şi ca să închei: vă recomand „The Yellow Club” dacă sunteţi amatori de naturaleţe sau spontaneitate artistică, dacă doriţi să simţiţi vibraţia spiritului actorului şi să vă secantaţi cu inspiraţia lui. Mergeţi la spectacolele (şi nu numai) de acolo şi luaţi cu voi, la preţuri mici şi fără taxe de intrare, câte o porţie de bine. Gândiţi-vă un moment şi la tinerii care au ales această carieră şi care nu fac prostituţie în publicitate şi nici nu trebuie lăsaţi să ajungă să o facă.

Şi poate aceia mai tineri dintre dumneavoastră vor ajunge să spună, urmărind o ceremonie de decernare de urs, de glob, de frunză sau de altă statuetă: „Uite dom`le, pe ăsta l-am văzut la Yellow, lângă Miniş!”

Până acum le-a reuşit.

CAIETELE BATRANULUI VIII

VIII

Am plecat prima dată din ţară în iunie 1992, în Anglia, la un „schimb de experienţă” cu pompierii din Wiltshire. Până atunci nu mi se ivise acest prilej, deşi în timpul vechiului regim se mai pleca: în Bulgaria, fosta Yugoslavie, Ungaria, Polonia, Germania Democrată. Nu aveam însă astfel de pasiuni.

Nu mai ţin minte cum s-a ivit acest prilej, dar cum mă descurcam binişor cu limba engleză, mulţumită Bibliotecii Americane care era atunci pe lângă liceul meu şi pe care o frecventam destul de des în anii de şcoală, m-am înscris pe lista doritorilor de instruire englezească şi, paradoxal pentru lipsa mea de „pile”, am fost acceptat de Comandamentul Pompierilor în componenţa delegaţiei române. Oricum, a trebuit să dau o verificare a nivelului de cunoştinţe de limbă engleză (fiind testat serios de amicul meu M.B.), să-mi plătesc singur taxele de emitere a paşaportului de serviciu, să cumpăr nişte cadouri simbolice pentru gazde etc.

Discutasem cu Ava subiectul plecării şi mărturisesc faptul că intenţionam să nu mă mai întorc în ţară. Se introdusese demisia, nu mai puteam fi considerat dezertor, aveam 32 de ani, nu fuseseră mâncate încă lebedele vieneze, ai noştri (familia) trăiau toţi. Deja se formase un curent de plecări: în Grecia la cules de portocale, în America la rude ascunse până atunci şi netrecute în autobiografii, în Franţa, Italia ori Germania, la prieteni. Ne-am sfătuit şi făcusem un plan ca eu să caut să ajung de acolo în Africa de Sud, care la acel moment primea uşor străini albi. Lăsasem acasă o demisie semnată – doar să-i pună data şi să o depună la secretariatul unităţii. Mai încercasem, cu doi ani înainte, să ajung în Africa de Sud, în 1990, completasem şi nişte formulare stufoase de emigrare, dar ei mă invitaseră la interviu cu soţie cu tot la Belgrad, unde era atunci cel mai apropiat consulat sau ambasadă. Avusesem atunci un mare scandal cu tata care era împotriva plecării noastre pe motivul „pe noi cui ne laşi ?” şi renunţasem (poate prea uşor) la idee, cu toate că începusem să nu prea mai avem bani în acele vremuri de haos şi hiperinflaţie.

În căutarea de bilete mai ieftine, organizatorii găsiseră un zbor charter de weekend de pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” din Constanţa. Asta însemna că trebuia să ajungem la Constanţa cu trenul, să petrecem cam o jumătate de zi pe acolo şi să plecăm spre Albion seara. La Constanţa am fost primiţi foarte bine de comandantul unităţii. Ne-au luat de la gară, ne-au invitat la o saramură de crap meştesugită de colegul G.D., plecat de la Bucureşti şi aclimatizat în Dobrogea, ne-au cărat la aeroport – totul în regulă. Am trecut ca prin brânză de controlul antitero (doar eram de la M.I. !) şi ne-am îmbarcat singuri în avion, noi şi şoimul. Deşi mă mai urcasem în avioane, pentru că la un moment dat aveam Aeroportul Băneasa în zona de sprijin a unităţii mele, zburam pentru prima dată. Avionul, un TU-154 rusesc mi se părea imens, cu toate că ştiam că cel mai mare avion (în afara Boeing-urilor prezidenţiale) era IL-62, poreclit duios de tehnicieni „Baluba”. Ne-am găsit locurile ajutaţi de însoţitoarele de bord şi ne-am aşezat aşteptându-i şi pe ceilalţi călători. Măsurile de securitate nu erau aşa stricte. Echipajul ţinea uşa de la cabină deschisă, fără probleme. Au început să apară şi ceilalţi pasageri. Nu erau mulţi. Toată lumea s-a aşezat şi aştepta ora decolării.

La un moment dat apare una dintre stewardese cu o listă în mână şi începe să caute ceva printre pasageri. Nu prea eram atent la ce se întâmpla, discutând cu ceilalţi colegi. Tipa se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă zâmbind dulce-profesional:

„Sunteţi dl. Negoescu ?”

„Da”, i-am răspuns cu gâtul brusc uscat şi tensiunea arterială în creştere.

„Vă cheamă comandantul în cabină”.

Asta a fost! Mă întorc aştia înapoi. Ori a răsuflat chestia cu demisia, ori au găsit ăia de la protecţie internă (adică foştii C.I.-şti) cine ştie ce despre mine sau familie. Mă şi vedeam singur pe pistă, lângă bagaje, o Ană Karenina părăsită pe beton – nu peron, urmând să trec prin cine ştie ce scandal şi anchete. Mă ridic şi pornesc, învineţindu-mi genunchii în mânerele scaunelor, spre cabina piloţilor, urmat de atrăgătoarea femeie în uniforma Tarom-ului. Ajuns la cabină, comandantul îmi face semn să intru şi să mă aşez pe scaunul, momentan liber, al copilotului.

„Sunteţi domnul căpitan Negoescu ?”

„Da”, spun cu ochii deja umezi.

„Vorbiţi cu Turnul” şi-mi întinde căştile radio. Mi le pun fără să văd sclipirea amuzată din ochii aviatorului.

„Alo”, zic ca boul, cu jumate de gură, de parcă aş fi vorbit la un telefon.

„Ce faci Petrică, pleci în Anglia ? Eu sunt, Cristinel R. mă, am vrut să-ţi zic drum bun. Sunt detaşat aici pe timpul verii”. Şi alte banalităţi la care răspundeam monosilabic-răguşit. Cristinel R. fusese şi el comandant de subunitate în Bucureşti, dar demisionase atras de mirajul câştigării unor bani, mai mulţi. Am mai schimbat câteva cuvinte şi am încheiat discuţia mulţumindu-i pilotului pentru bunăvoinţă.

Am ieşit ameţit din cabină fiind luat în primire de privirile tăioase ale pasagerilor de pe locurile din faţă („cine dracu e ăsta?!) şi am trecut pe locul meu. În scurt timp aeronava a început manevrele de decolare şi în cele din urmă s-a desprins de pistă urmându-şi calea spre Londra. După un zbor în condiţii excelente, poate cel mai bun zbor pe care l-am avut vreodată am aterizat meseriaş pe Gatwick.

Londra mă primea amical cu un soare apunând după o repriză scurtă de ploaie şi o puzderie de iepuri de câmp ţopăind pe spaţiul verde ce delimita pistele terminalului, cel mai depărtat de aerogară.