CAIETELE BATRANULUI VII

VII

Am cunoscut-o pe Denisa, una dintre pasiunile tinereţii mele (de fapt, exact penultima!)   într-una din iernile adevărate din anii 80. Ninsese destul de mult, chiar viscolit, iar autorităţile interziseseră circulaţia maşinilor proprietate personală sub pretextul ca „stânjeneau activitatea utilajelor de deszăpeziere”. Aiurea, era încă un motiv de micşorare a consumului şi aşa raţionalizat de benzină şi motorină.

Pentru că locuiam destul de departe de cazarma unităţii pe care o conduceam atunci, „aranjasem” forţând cumva limitele drepturilor mele de şef ca, în fiecare din zilele de oprire a circulaţiei, dimineaţa, unul dintre subofiţerii care urma să iasă din tură să vină să mă ia de acasă cu un camion, singura maşină a cărei lipsă din unitate nu ridica probleme operative. La 7 trebuia să fiu acolo aşa că plecam devreme, pe la 6 şi un sfert.

Într-una din acele zile cu zapadă şi gheaţă pe străzile pustii şi întunecoase am văzut-o graţie luminii puternice a farurilor, pe trotuarul de vizavi de staţia de tramvai Grozovici. Subţire, brunetă, cu câţiva cârlionţi rebeli ieşiţi de sub căciula slav-barbară a uniformei militare, având obrajii roşii de la muşcătura gerului, aştepta un tramvai sau autobuz cu care sa ajungă (aveam să aflu mai târziu) la Facultatea de Agronomie.

Nu ştiu dacă am realizat foarte bine ce fac, dar i-am cerut sergentului major de la volan să oprească lângă trotuar, cât mai aproape de ea. Masiva maşina kaki opri derapând uşor, manevra şoferului  suprasolicitând cutia de viteze printr-o nerecomandată frână de motor. Am invitat-o deschizând uşa cabinei: „Urcaţi, vă rog! Vă ducem noi unde aveţi treabă.” N-aş putea spune ce a determinat-o, e drept după o uşoară ezitare, să urce alături în cabina mare şi încălzită a vehiculului militar.

Motorul puternic mugi şi scoase fără efort maşina dintre troienele ce îngustau considerabil carosabilul. Cele câteva înjurături sincere la adresa conducătorului iubit şi armatei sale, ale oropsiţilor  rămaşi în staţie să îngheţe mai departe în aşteptarea unui autobuz bocnă se pierdură în fumul acru-albăstrui al eşapamentelor DAC-ului[1]. Mă uitam cu coada ochiului la chipul copilăresc pe care uniforma kaki nu reuşea să-l asprească. Obrajii-i se înroşeau pe măsură ce caldura îşi făcea efectul. Poate era şi altceva... În dimineaţa aia întunecată, împuţită şi rece în care mă îndreptam spre biroul anost al cazarmei pompierilor mi se părea o apariţie deosebită, fragilă, vulnerabilă, chiar dacă încerca să-şi compună o mască serioasă, ajutându-se de uniforma pe care se iţeau mândre două steluţe de locotenent de infanterie. Chiar mă gândeam la ce impresie şi-o face despre noi. Şi eu şi subofiţerul purtam scurte îmblănite, interzis atunci a fi folosite în afara unităţii, de sub gulere cărora nu prea se putea vedea numărul steluţelor sau al treselor, caschete modificate cu „măiestrie” să semene un pic cu cele germane vechi, bocanci cazoni, iar părul ne era cam lung,  absolut neregulamentar. Arătam cam „sălbatici” dar probabil că frigul şi poate şi altceva „endorfinic” au determinat-o să treacă peste asta. I-am spus că mergem pe Calea Dorobanţilor şi m-a rugat să o lăsăm pe unde putem. „Oriunde”, i-am răspuns ştergându-mi instantaneu din minte raportul de la ora 07.00 şi o serie de activităţi pe care le aveam în program. Mi-a răspuns ca la Facultatea de Agronomie este în regulă.

Nu era un ocol foarte mare de facut. Eu trebuia să ajung în cartierul Dămăroaia. Am ajuns relativ uşor şi repede pentru condiţiile de trafic vizavi de intrarea în facultate, maşina oprindu-se într-un morman de zăpadă strâns de un plug zgândăricios, la rigolă. Am coborat ca la alarmă şi   i-am dat mâna, să se poată da jos din cabina înaltă a maşinii de luptă.

„Ne întălnim şi mâine ? Noi tot pe aici venim.”

„Da”, a răspuns încet şi din ce în ce mai îmbujorată.

„Bine. Te iau din acelaşi loc. La revedere”.

A traversat încet prin zapadă spre intrarea în facultate, iar eu m-am suit la loc în cabină. Ne-am pus în mişcare. Instantaneu mi-am dat seama că nu o întrebasem cum o cheamă şi că probabil n-o s-o mai văd niciodată. În schimb ce-o să mai povestească, probabil, subofiţerul şofer cu colegii!

A fost însă începutul unei prietenii frumoase, o prietenie pe care eu m-am străduit să o fac altfel decât cele în care mă implicasem până atunci, numai că toată această prietenie s-a terminat rapid, undeva în luna mai a anului următor, fără a se maturiza complet.

Aveam să aflu mai târziu, de la fratele ei cu care, zic eu, mă înţelegeam bine că motivul despărţirii noastre bruşte, la iniţiativa Denisei fusese o prietenă de-a ei, genul acela parazitar care îţi consumă energia şi care are grijă să nu cumva să fii mai fericită decat ea – o urâtă iremediabilă, năpăstuită acneic şi cu trup incert, tot ofiţer şi ea, cu care fusese la o convocare în Sibiu. La întoarcere le-am dus eu odată acasă pe amândouă (de data asta cu maşina mea) şi atunci am fost „evaluat” de acel Iago feminin şi declarat necorespunzător datorită aerului meu de golan şmecherit (o fi pleonasm?).

N-am mai întâlnit-o de atunci. O singură dată, pe când eram la Iaşi la o convocare utecistă, într-o pauză pe care ne-o dăduse instructorul de partid al Comandamentului, colonelul Ciobotaru (zis „Nea Costică Compostor”) mi-a căzut în mână o revistă a M.Ap.N.-ului, ediţia din luna martie. Undeva, la o pagină dedicată femeilor în uniformă i-am văzut fotografia. Dedesubtul ei o explicaţie de cacao legată de cât de interesate erau studentele care făceau armata la termen redus de problemele legate de războiul pentru apărarea patriei de către întregul popor şi un nume. Persoana din poză era ea, prenumele la fel. Numele era altul.

---

[1] Autocamion  DAC 8.120 FPEG  cu un motor diesel de 120 CP.

CAIETELE BATRANULUI VI

VI

„Ridicaţi-vă !” tună vocea îngroşată de tutun şi de altele a şefului de stat major. Urmează un raport scurt. Comandantul intră în sala de la etajul 2 a cladirii istorice care de-abia mai stătea în picioare, în care ne adunam urmat de silueta de clown cu mutră de slugă a secretarului de partid din unitate. Un cutremur bine plasat ar fi avut ca efect desfiinţarea unităţii, pentru că        n-aveam cum să scăpăm de acolo. Face marţial, studiat şi semi regulamentar un  semn din cap să ne aşezăm. La prezidiu se înfiinţează şi alţi „tovarăşi” din statul major. Tacticos îşi scoate ochelarii a la Jaruzelski şi-i înlocuieşte cu alţii, mai omenoşi, pentru citit. Fusese aproape 10 ani comandant undeva în Ardeal, funcţie bună şi călduţă de tartor de judeţ apoi, promovat, lucrase în fostul Comandament al Pompierilor, la Bucureşti. Era înalt, nu foarte uscăţiv şi cu părul alb, pieptănat peste cap. Stă drept pe scaun şi scrutează satisfăcut sala în care, brusc şi cu adrenalina în creştere noi începem să frunzărim preocupaţi agende şi caiete de însemnări.

Urmează frecatul lunar al ridichiilor pentru comandanţii celor peste (atunci) 10 unităţi de pompieri din Bucureşti. În dreapta comandantului, secretarul moldovean de partid al celor de la Bucureşti rânjeşte sadico-bovin bâţâind din cap aprobator al unui dialog mental doar de el ştiut. În afară de răutate n-are ce scoate în faţă în legătură cu persoana lui. Nu este cunoscut în breaslă drept profesionist, ci doar ca unul specializat în mizerii P.C.R. Foarte mulţi dintre noi pândeam zilele (foarte rare) în care apărea pe ordinea de luptă ca fiind de permanenţă la comandă, în speranţa că l-ar prinde pe la vreun incendiu mai mare ca să-l facă ciuciulete sau să-l bage în cine ştie ce mizerie printre ruinele clădirilor arse. N-am avut noroc ! Până la evenimentele din 1989   n-a fost la niciun incendiu. După aia a dispărut din peisaj, nu mai ştiu pe unde.

Unul dintre superiori, „Gogoaşă” sau „Titircă, Inimă Rea” începe să „dea citire” unui raport plicticos în care se arăta cam ce se întâmplase în unitate, în ultima lună. Când ne auzeam numele, ne ridicam în picioare cu smerenie. Ăsta era prilejul aşteptat şi savurat de cel căruia îi spuneam duios „Mâtcanul”. Avea pentru fiecare dintre noi ceva de spus, notat în adâncurile unei agende din care răzbăteau colţuri de hârtie, biletele pe care notase ce constatase prin inspecţiile neanunţate cu care ne amăra zilele, făcute în unităţi sau ce i se turnase prin bunăvoinţa unor lingăi. Nimic de bine, desigur. Cică alea bune erau sarcini de serviciu şi nu trebuia să le scoatem în evidenţă.

Problemele „grave” ţineau, de regulă, de ordinea interioară din cazarmile în care nimeni nu mai băgase niciun leu de ani de zile şi care supravieţuiau doar prin eforturile comandanţilor şi prin relaţiile pe care aceştia le aveau cu directorii instituţiilor din sector. „Îngrijoraţi” luam la cunostinţă de faptul că în compania „cutare”, comandantul nu se îngrijise ca să fie măturat bine trotuarul din faţă şi că în unele încăperi clanţele erau stricate şi nici celebrele „dungi negre” de pe coridoare nu erau în regulă. Icneam de indignare când auzeam că au fost descoperite frunze uscate pe aleea interioară, către padocul porcilor. Mai mult, la inspecţie fuseseră descoperiţi soldaţi care nu aveau ac şi aţă la bonetă, batistă şi purtau pe dedesubt tricouri „civile” ori erau murdari în urechi. Hait ! Ajunge şi la mine. Aflu cu stupoare că, deşi am îndeplinit şi depăşit planul la leguminoase, folosindu-mă de un truc prin care am semănat doar mazăre, situaţia este gravă la rădăcinoase, unde n-am reuşit decât putţn peste 50 % din cantitatea impusă. Mâtcanul se dezlanţuie: îmi expune cum vor suferi de foame soldaţii care nu vor avea păstârnac şi ţelină, în ce dezechilibru culinar se vor afla bucătăriile ce vor înregistra o inflaţie de mazăre, dar şi o criză de morcovi. Şi eu care aveam de gând să-i spun ca n-am de un an apă caldă în unitate! Prin minte îmi trec imagini apocaliptice legate de dorinţa ca cineva să aibă mâine un accident de maşină sau de tramvai. Sunt ameninţat că voi plăti morcovii din salariu. Mă pocăiesc instantaneu şi promit morcovi pentru toţi. Şi păstârnac.

Bâţâiala politrucului atinge noi culmi ! Furibund umplea paginile agendei de lucru (auzi, „de lucru”!) transformând aceste mizerii în crime împotriva umanităţii (socialiste). Toate astea se  materializau apoi în dări de seamă, informări care se transmiteau în toate subunităţile, să se ştie şi să nu rămână neînfierate în şedinţele organizaţiilor de partid. Un flux în creştere de înjurături crunte, dar mute, venea dinspre audienţa ce ţintea vorbitorul cu priviri bovine şi ricoşa afară, printre crăpăturile uşilor şi ferestrelor contemporane cu Zăgănescu[1].

Nimic despre realele greutăţi. Nimic despre mâncarea proastă din care lipsea carnea de porc sau de vită, nimic despre lipsa de carburanţi, care ajungeau la noi îndoiţi cu apă, de se blocau maşinile în mers, nimic despre lipsa de piese de schimb sau echipament de protecţie. Nimic despre faptul că primeam ca recruţi oameni ce nu aveau ce să caute la pompieri, o specialitate grea: slabi, bolnavi, prea scunzi, semianalfabeţi sau chiar surzi. Ăia care făceau armata în locul altora.

Ca să nu mai vorbim că nu se discuta despre modul în care se desfaşurau intervenţiile, analizele tehnico-tactice fiind rare. Pot afirma că, în perioada 1980-1995 Bucureştiul a avut una dintre cele mai bune scheme de comandanţi de subunităţi de pompieri, mulţumită cărora nu s-au înregistrat pierderi de vieţi în rândul populaţiei sau al militarilor în termen. N-a fost nici măcar o mână ruptă la miile de incendii sau alte evenimente! Ne cunoşteam foarte bine între noi, majoritatea fiind absolvenţi ai excepţionalei şcoli militare de la Bucureşti. Ştiam despre fiecare cum gândeşte şi cam ce face şi ţineam incendiile sub control fără să concentrăm acolo, pentru spectacol, zeci de maşini, fără SMURD, psihologi şi alte asemenea.

Acum nu mai suntem aşa mulţi din vechea echipă. Comandanţii de acum, nu puţini cu studii încropite pe la facultăţi specializate în jgheaburi şi adăpători nici măcar nu ne invită la statuia pompierilor, de 13 Septembrie!

---

[1] Pavel Zăgănescu (1815-1897) a fost un căpitan de pompieri român, care a condus Compania de Pompieri români în bătălia din Dealul Spirii, de la 13 septembrie 1848, împotriva trupelor otomane.

Manipularea în publicitate

Este un domeniu în care se manipulează permanent. Şi în ceea ce priveşte publicitatea, părerile sunt împărţite. Ceea ce unii numesc promovare, e numit de alţii manipulare şi invers. Sunt reclame care îţi ajung la suflet, sunt reclame pe care le înţelegi sau sunt reclame la care îţi place să te uiţi, pur şi simplu.

Prin intermediul publicităţii se urmăreşte influenţarea omului obişnuit – numit consumator, prin declanşarea unor reflexe condiţionate în sensul dat de cel care face publicitatea, prin intermediul sugestiei. Publicitatea încearcă să creeze celui căruia i se adresează o nevoie prin utilizarea unor scheme de reflexe condiţionate, abil ascunse. Sub masca unui caracter informativ, publicitatea urmăreşte mai mult să „frapeze” decât să convingă, să sugestioneze mai mult decât să explice. Apoi apare obsesia şi nevoia stringentă de a avea acel lucru căruia i se face publicitate, chiar dacă cel manipulat nu este conştient de aceasta şi, mai ales, nu are nevoie de lucrul respectiv. Multe dintre reclamele publicitare te determină să te interesezi de situaţia produsului respectiv, altele te determină chiar să cumperi. Sunt reclame la mâncare care îţi fac o poftă de a mânca produsul respectiv imediat. Uneori, în publicitate avem de-a face cu toate trei tipurile de manipulare la un loc, alteori doar cu unul din ele, însă atât timp cât au un rezultat, putem spune că acţiunea este desăvârşită, anume că avem de-a face cu manipulare. Atunci când nu avem niciun rezultat, înseamnă că nu avem de-a face cu manipulare.

Cum ne apărăm de manipulare ?

În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe soluţii pentru a face faţă manipulării.  Iată doar câteva dintre acestea.

Contra-manipularea este o strategie de luptă împotriva manipulării bazată, în principal, pe două tehnici:

• a răspunde cu aceeiaşi monedă şi a păstra o aparentă indiferenţă. Prima tehnică se referă la a utiliza o formă de comunicare echivocă şi superficială, aşa cum face manipulatorul însuşi. Aceasta poate fi dublată de tratarea mai puţin serioasă şi ironizarea manipulatorului.
• observarea comportamentului persoanelor (cam 10%) care posedă arme native contra manipulării. S-a observat că unele dintre aceste persoane rămân cumva indiferente. Acest lucru îndepărtează manipulatorul, deoarece el nu reuşeşte să destabilizeze persoana respectivă (care nu raspunde la „provocări”).

În condiţiile muncii în echipă, pentru a evita abuzurile şi manipularea se recomandă specificarea de termeni contractanţi clari.

S-a observat că persoanele care ajung mai frecvent victimele manipulării sunt cele pasive, care au o slabă încredere în sine, care nu s-au afirmat în viaţă. Este vorba despre persoanele care fac totul pentru a lăsa altora o impresie bună, care nu ştiu să refuze. Incapacitatea de a refuza este un handicap ca şi timiditatea de altfel.  În acest caz trebuie lucrat pentru a atinge un nivel mai ridicat de încredere în sine şi de a adopta o atitudine „afirmată”  în interacţiunea cu ceilalţi.

O altă observaţie importantă, este aceea că mecanismele manipulării sunt mai degrabă de natură emoţională decât raţională. Pentru a rezista la manipulare, se recomandă mai puţină sensibilitate şi mai multă raţiune. Există o metodă numită „strategia raţională emotivă (S.R.E)” care ne ajută să ne confruntăm gândurile şi convingerile cu realitatea.

Totuşi, nu este suficient să fim doar raţionali. Mai este necesar şi să fim conştienţi de faptul că, de obicei, ceea ce vedem şi judecăm la un moment dat, este doar o mică părticică din realitate.

Un manipulator poate prezenta îngroşat numai partea din realitate care îi convine şi lăsa total pe dinafară alte aspecte ale realităţii care nu îi convin. Această limitare a raţiunii se poate corecta prin tehnici cum ar fi: formularea de întrebări, căutarea deliberată de perspective cât mai diferite asupra unui aceluiaşi fapt, gândirea laterală şi altele.

Dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea este manipulare.

În lipsa unei abordări raţionale, dar care sa admita existenţa a mai multor puncte de vedere simultan corecte asupra unui aceluiaşi fapt; în condiţiile amestecului ambiguu dintre emoţional şi raţional; în condiţiile în care se induce impresia unei logici aparent corecte, bazate pe prejudecăţi, dar false în fond; comunicarea (verbală şi non-verbală)  poate fi un bun instrument de manipulare.

Este bine să fim conştienţi de acest lucru, mai ales într-o lume în care informaţia, este în permanentă inflaţie, ocupă un loc vital.

CIVILISMUL MILITARIZAT

Am fost invitat astazi, de un amic tot fost militar, la una dintre sedintele de lucru ale unei federatii reprezentand interesele militarilor in rezerva si nu numai. Tema, una fierbinte in domeniu, invartita de mult pe toate partile - Legea Pensiilor Militare. Un foarte bun prilej de a vedea pe viu la ce nivel inalt a ajuns invartitul c....lor in galeata. Culmea e ca m-am prins ca, de fapt, nu se reuseste sa se alcatuiasca un concept unitar simplu care sa reprezinte toate specialitatile militare si sa se emita o singura lege simpla, clara. De fapt am asistat la reprezentarea practica a principiului divide et impera: "n" asociatii, federatii, sindicate, cluburi, care n-o sa poata ajunge la nicio concluzie, iar autoritatea se bucura numarand frenetic pe cei care parasesc sistemul "natural". Bravo domnu` Boc! O singura aparitie mi-a atras atentia si simpatia: Generalul Chelaru, neinregimentat de data asta, independent, care, printre altele, a lansat in fata audientei un indemn la actiune din partea Presedintiei si o sintagma memorabila " civilismul militarizat" reprezentand de fapt ceea ce eu am spus dintotdeauna: "civilul e cel mai al dracului militar". Sedinta s-a incheiat cu decizia de a se forma un grup de lucru/dialog care sa............

CAIETELE BATRANULUI V

V

Nu ştiu cum se aranjau plecările noastre la mare sau la munte, dar nu era an în care să nu mergem câte două săptămâni la mare şi încă una sau două la munte. Câteodată, ca bonus, mă luau bunicii din partea mamei la „ţară”. Iniţial eram puţin confuz. Cum adică la ţară? La altă ţară? Ce ţară? Nu înţelegeam că, de fapt, era vorba de mersul la sat, acolo de unde proveneau rudele mamei, părinţii ei şi bunicii mei.

De regulă parcurgeam cei 70-80 de km. ce despărţeau Capitala de satul Bolovani (Judeţul Dâmboviţa), unde stăteau rudele bunicului, cu trenul, un „personal” pentru navetişti din Gara de Nord. Bunicii locuiau pe Căderea Bastiliei, la Piaţa Romană, casa de la numărul 36 în care m-am născut existând şi acum. Ai mei mă lăsau de seara la ei, pentru că trebuia să fim devreme în gară, iar bunicul decidea invariabil că e mai bine să mergem pe jos, nu cu tramvaiul 26, pe nişte „scurtături” pe care le ştia cu ochii închişi, semn ca traseul fusese deja verificat. Dimineaţa mâncam repede un baton de 1 leu, luat de vizavi, de la centrul de pâine care la ora 05.30 era deja deschis, uns cu unt şi cu dulceaţă de casă, din vişine, cu un ceai de tei care se înroşea stând pe soba de fontă din mica bucătarie. Mă spălam înfrigurat la chiuveta care nu avea decât apă rece, mă îmbrăcam şi plecam. Supusă, tăcută, bunica nu zicea nimic, deşi îmi dau seama acum că nu-i era uşor să care pe jos două genţi, destul de voluminoase, cu „daruri” pentru rudele bunicului: invariabil peşte uscat de la „Leonida”, pâine neagră rotundă, ulei, zahăr, săpun „Cheia”, nimicuri. Eu îmi duceam singur puţinele lucruri pe care le luam cu mine.

Ajunşi la gară, bunicul cumpăra biletele, la clasa a II a, de la una dintre multele case de bilete deschise permanent. Îmi plăceau micile bucăţele de carton, galbene sau verzi şi mai ales cutiile-dulap metalice din care le extrăgea, cu mişcări de expert, casierul CFR-ului. Plecam apoi spre peroanele înfrigurate la care trăgeau trenurile, unele încă tractate de locomotive gigant (în viziunea mea de gândac) cu aburi. „Craiova, Timisoara, Pitesti....” citea bunicul, gâfâind uşor, pe plăcile care indicau destinaţiile trenurilor. La un moment dat tresărea vizibil uşurat: „Ăsta e! Titu”. Bineînţeles că era prea devreme, trenul nu fusese tras la peron.

Ne aşezam pe bancile incomode din lemn, ce mai păstrau încă răceala nopţii de-abia trecute. În jurul nostru se mişca o lume din care nu înţelegeam prea multe: militari în termen, ce se întorceau din permisii sau plecau în învoire, ţărani (nu foarte mulţi) care fuseseră la oraş la doctori ori să-şi rezolve cine ştie ce probleme cu autorităţile, ceferişti care ieşeau din schimb şi care stăteau în micile localităţi  (halte) de pe traseu, oameni simpli. Aşteptau cu toţii gararea trenului moţăind pe bancile de lemn înconjuraţi de boccele, paporniţe (la propriu, din papură împletită), geamantane răpciugoase. Din când în când, păşind în cadenţă apăreau doi-trei soldaţi cu un subofiţer: patrula care-i verifica pe militari. Mă uitam admirativ la uniformele lor cu cizme sau bocanci bine făcuţi cu cremă, la centurile din piele şi la armele pe care le purtau „la umăr”, pe care aş fi vrut să le ating. Bunicul îi privea cu îngăduinţa aceluia care fusese pe front, cu gândul probabil şi la unchiul meu, fratele mai mic al mamei, Toni, care mai avea puţin şi trebuia „să-l ia în armată”.

Eternul ceas spânzurat de grinzile metalice ale acoperişului peronului măsura neauzit scurgerea timpului. Din difuzoare o voce plictisită, cu vagi urme de feminitate anunţa nazal câte ceva, de neînţeles pentru mine. La un moment dat apărea şi trenul furişându-se fâsâind din aerul frânelor, cu spatele spre peronul pe care-l aşteptam. Din când în când, cu fluiere scurte, ceferiştii agăţaţi cu o mână de scara vagoanelor (Doamne, ce-i mai invidiam!) agitau un steguleţ murdar, de culoare galbenă semnalizând mecanicului când trebuie să frâneze. Scrâşnind metalic, vagoanele defilau prin faţa noastră oprindu-se în cele din urmă zguduind tampoanele uriaşe. Ne urcam icnind pe scările prea abrupte şi porneam pe culoarul îngust, să ne găsim locurile. Drumul dura ceva pentru că trenul mergea ca un melc oprind la fiecare haltă şi gară de pe traseu.

În cele din urmă trenul amărât ajungea şi în satul în care statea fratele bunicului: Conţeşti. Nu ştiu de ce, dar nu purtau acelaşi nume, deşi erau fraţi buni. Drumul de la gară până la gospodăria ţărănească îl făceam pe jos, prin câmp, direct prin lanurile de grâu sau orz. Ajungeam obosiţi la casa fratelui bunicului şi, după ce ne astâmpăram setea de la fântâna din curte a cărei apă rece avea gust cam sălciu şi ne odihneam puţin, plecam mai departe, spre Bolovani ca să ajungem pe lumină. Tot pe  jos.

Drumul prăfuit şi pietros, mărginit din loc în loc de corcoduşi plini de fructe aurii coapte, trecea în curbe moi pe la marginea satelor printre ogoare aşteptând secerişul, pe lângă tarlale cultivate cu tutun ale cărui frunze lipicioase miroseau ameţitor şi greţos, pe la marginea unor pâlcuri de păduri despre care bunicul zicea că, pe vremuri, făceau parte din Codrii Vlăsiei. Nu simţeam încă oboseala zilei, încântat de sunetele câmpului, de ţiuitul insectelor ascunse prin iarbă, de zgomotele şi mirosul pădurii de lângă drum, din care mă aşteptam să ţâşnească vreun iepure sau vreo caprioară. Pentru mine, cel de la oraş, totul era nou. Mă miram şi că oamenii cu care ne mai intersectam spuneau „Bună ziua” când treceau pe lângă noi şi credeam că fac asta pentru că îl cunoşteau pe bunicul. Am aflat apoi că aşa era politicos la ţară, să-i saluţi şi pe cei pe care nu-i cunoşti. Călătoria pedestră se încheia în faţa casei rudelor bunicului. Se bucurau sincer când ne vedeau şi făceau tot ce le stătea în putinţă să ne fie bine la ei, chiar dacă, invariabil, mă întorceam acasă cu purici de pe la pisicile care mişunau prin curte, iar tata îi spunea mamei să mă bage direct în baie pentru că miroseam a coteţ de găini.

Acolo, în satul cu nume fără legătură cu peisajul real, nume care provenea de la familia foştilor moşieri Bolovăneanu am început să desluşesc că există şi o altă faţă a vieţii, una simplă şi în acelaşi timp grea, diferită de traiul nostru de la oraş. O viaţă ce (am realizat asta mai târziu) respecta ciclurile naturii, fiind dependentă de acestea. Mai târziu, citindu-i fără să mă oblige programa şcolară pe Marin Preda şi pe Zaharia Stancu am recunoscut imaginile din copilărie şi mi-a fost uşor să înţeleg contextul vieţii acestor oameni care se strigau pe nume ciudate: ţaţa Maria, Mălăeru, nenea Mitică, doda Natalia, neica Ion, ori foloseau denumiri ciudate ca: ceapeu, gumari, colectivă, comparativă. Şi îmi mai amintesc că niciodată nu se plângeau că duc un trai greu sau că le îngrădeşte partidul drepturile la exprimare. De fapt, cred că habar n-aveau de plenarele sau de simpozioanele de la Capitală. Prin difuzoarele reţelei de radioficare nu răzbătea decât muzica populară. Dacă cei 110 V ai curentului electric reuşeau să ajungă şi până la ei....

IATA DE CE

Constatând cu plăcere şi surprindere că, totuşi, sunt persoane, prieteni sau doar cunoscuţi, care citesc postările mele de pe blog, mă simt dator cu o explicaţie. Trebuie totodată să fac unele precizări şi acelora care m-au etichetat, într-un fel sau altul, ca „expirat” sau care mi-au servit lecţii de viaţă deşi n-ar avea motive (încă).

Deci: nu am de gând să-l concurez pe Varujan şi nu jinduiesc după premiul „Puliţăr” ! Am declarat, poate prea voalat că nu intenţionez decât să las, pentru ai mei şi pentru prieteni o urmă pentru ca aceia care vor veni după (nu mă întrebaţi „după ce?”, că nu vă răspund) şi care precis că nu vor avea timp, să afle cine am fost şi cum arăta epoca în care am trăit.

Nu am pretenţia unui talent nedescoperit sau nerecunoscut.

Nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor, Umoriştilor, Artiştilor.

Nu vreau sa devin nume de stradă, piaţă, alee sau staţie de metrou.

Nu scriu pe bani – pe banii altora.

Nu vreau să apar pe sticlă (poate pe o bancnota !).

Nu divulg secrete de stat, de serviciu sau de alcov. În postările mele nu jignesc pe nimeni şi, cu toate că majoritatea personajelor sunt reale, nu mă folosesc de numele lor complete tocmai pentru a le proteja identitatea, memoria şi prostiile făcute cu toate efectele lor.

Acelora cărora le displace stilul, autorul, sau orice altceva în legătură cu blogul le sugerez să se folosească de opţiunea „Blocked” sau „Delete”. Postările pot fi transmise mai departe (hai că sunt chiar curios !) cu indicarea sursei.

CAIETELE BATRANULUI IV

IV

Nu înţeleg nici acum motivul pentru care tata se supăra atunci când chemam, fără ştirea lui, câte un prieten de aceiaşi vârstă cu mine, din vecini să ne jucăm împreună. N-am reuşit,   într-o viaţă de om, să stăm suficient de vorbă şi să ne cunoaştem aşa cum ar fi trebuit, unul pe altul. Ştiu sigur că mă iubea şi că ar fi făcut totul pentru mine. Am avut, din nefericire câteva opinteli în viaţă care mi-au demonstrat că tata era capabil de multe compromisuri ca să-mi fie mie bine. Niciodată, în legătură cu aceste evenimente (e adevărat, nu multe) nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut niciun reproş sau apropo.

Tata nu-şi pusese placuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită. Pe undeva conştientiza, probabil şi faptul că nu era un Ion Dichiseanu sau Alexandru Repan, ori un George Constantin,  ca să nu-i amintesc decât pe câţiva dintre mai tinerii lui colegi de pe scena Nottara-ului de pe atunci.

Îl chemasem în ziua aia, după pranz, pe Mihai, care era şi el singur acasă şi cu cheia de gât să ne jucăm împreună, la mine. Mama trebuia să apară de la serviciu pe la cinci şi mai era până atunci. Ştiu că înşirasem nişte jucării, maşinuţe şi camioane, apoi ne apucasem să jucăm un Piticot când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. Mi-a cazut tavanul în cap! Instantaneu, o serie de minciuni pregătite din timp pentru astfel de ocazii, mi s-a şters din memorie. Nu avea un program fix, lipsea de acasă în funcţie de orarul repetiţiilor şi al spectacolelor. Uneori mai colabora la câte un film sau la radio, la „teatrul radiofonic”. Televiziunea era încă în „scutece”. Oricum – n-aveai cum să afli când pleacă şi când vine. Nici mama nu-i ştia programul. A intrat în camera de zi şi n-a spus nimic când ne-a văzut pe amândoi. L-am simţit însă că nu i-a convenit prezenţa lui Mihai acolo. Cred că m-am schimbat la faţă pentru că Mihai şi-a înhăţat cele două-trei jucării cu care venise, a mormăit un bună ziua şi a plecat urgent, coborând scările spre etajul III câte două trepte odată.

După aia a început scandalul (scurt), plus două perechi de palme (bonus). Am scăpat numai cu atât şi cu obrajii zebraţi m-am refugiat să plâng, în tăcere, în dormitor. M-am mai gândit, uneori, la motivul pentru care nu-i plăcea să mă ştie împreună cu alţi copii singur acasă. Poate că se temea să nu ne angrenăm în cine ştie ce jocuri tâmpite (aveam 8-10 ani) şi să ajungem să cădem de la etaj (era o „modă” a unor astfel de accidente), ori să aruncăm blocul în aer jucându-ne la „gaze”.

Sau, mai degrabă,  poate nu voia ca ceilalţi copii să spună acasă cum arata apartamentul nostru. Adică destul de modest în comparaţie cu altele. Nu aveam „covoare persane”, mobilă cu luciu,  pendulă sau lustră din „import”, tablou cu ţiganca cu liliac şi ţâţe, aspirator Buran,  frigider Zil ori televizor Grigorescu. Nu, nu aveam nici măcar aragaz cu cuptor! Cred, acum, că părinţilor mei nu le convenea faptul că, deşi aveau un statut de „intelectuali” după standardele vremii, casa lor arăta mai degrabă ca a unui muncitor sau funcţionar oarecare.

Niciodată ai mei şi în special tata n-au ţinut la aceste aparenţe, deşi poate mamei i-ar fi plăcut, ea fiind mai cochetă. În schimb tatei îi plăcea „viaţa boemă” pe la instituţii de prestigiu ale vremii: Cina, Gradiniţa, Peştera, Podgoria, Lido.  Şi mai avea o pasiune: cumpăra cărţi. Din librării sau de pe la anticariate achiziţiona mereu cărţi de artă, de călătorii, aventuri cu care umpluse o bibliotecă consistentă. N-am văzut, iertată-mi fie afirmaţia, în casele mai „pricopsite” pe care le invidiam şi mi se păreau extraordinare ale foştilor prieteni, atâtea cărţi câte se puteau găsi la mine. Cărţile alea, ale unor autori eterogeni ca: Alexei Tolstoi, Jules Verne, Gogol, H.G. Wells,  Alexandre Dumas, Petre Ispirescu, Şalom Alehem, Ion Creangă, Karl May, Mark Twain, Zaharia Stancu, Marin Preda, Radu Tudoran, Petru Dumitriu m-au format şi transformat în mare măsură, m-au pregătit pentru viaţă într-un mod special.

Când peste ani le-am aruncat viaţa la gunoi, după moartea lor, i-am mai ucis odată risipind toate obiectele din casă. Am dat cărţile gratis, peste 700 de titluri, cuiva care a venit cu sacul să le ia, mobila care mai putea fi folosită, lucrurile personale, tot.

N-am păstrat decât două abume cu poze: unul cu fotografii ale unor vremuri în care grijile păreau să nu existe şi un altul în care tata, în ultima parte a vieţii, strânsese mai multe fotografii din viaţa sa de pe scenă, nemulţumit fiind de cartea „Viața pe o scândură – Nottara, schiță de portret” de Doina Papp, pe care o considera scrisă în grabă, incompletă.

CAIETELE BATRANULUI III

III

Maşina elegantă semnaliză şi se apropie usor, aproape fără zgomot de bordura din granit solid a trotuarului. Şoferul opri chiar la intrarea pe aleea blocului unde,  în acea după amiază de vară ne jucam galagioşi şi transpiraţi. Tânărul de la volan, îmbracat în cămaşă albă cu mâneci scurte, fără cravată şi cu pantaloni bleumarin impecabili coborâ şi-şi aprinse o ţigară cu filtru. Nu fuma în masina, pentru că „Tovarăşului” nu-i plăcea mirosul stătut de tutun. Doar blonda „Tovaraşa” mai fuma uneori pe drumul spre munte, duminica. Se uită la ceasul marca Raketa, „Made in CCCP”, cu cadran negru şi carcasă aurită, de la mâna stângă. Mai erau vreo  5-6 minute până la ora fixată pentru întâlnirea cu cel pe care trebuia să-l ducă direct la vila de protocol, la petrecere. Privi spre Piaţa Muncii mijind ochii, vădit deranjat de apusul violent care domina Capitala. Traficul era ca şi inexistent: câteva taxiuri, tramvaie sau camioane.

Noi, copiii, ştiam despre ce este vorba. Venise maşina să-l ia pe tata lui Dragoş „la spectacol”.  Habar n-aveam însă pe atunci ce spectacol era şi al cui era Mercedesul negru, impecabil, cu un număr ce începea cu 1-B şi după care urmau foarte puţine cifre.

Dragoş statea la 3 camere, la etajul I, chiar deasupra intrării în bloc. Bunică-sa îl supraveghea, din când în când, din balcon, mai ales că noi ceilalţi îl mai şicanam uneori că era cam durduliu şi răsfăţat. Tiberiu, Cristi, Mihai, Silviu, Gelu, Doru, eu, nu lipseam de la joacă niciodată, poate doar când ne dobora o răceală şi tanti Vivi, de pe straduţă ne găurea fundurile cu Polidin, sau când făceam un pojar – pe care trebuia sa-l ai de trei ori, până la obţinerea imunităţii, pentru că nu se făcea pe atunci un vaccin şi pentru asta. Ne jucam pe aleea îngustă şi pe spaţiul verde al blocului, de regulă jocuri războinice gen nemţii şi ai noştri, de-a indienii, dacii, cavalerii teutoni sau de-a piraţii, influenţaţi de filmele pe care le vedeam la „Gloria” sau la „Munca”, în cartier. Îmi aduc aminte că Winnetou era pe primul loc atunci în preferinţe, mai ales că pe la raioanele de jucării din librării – pentru că acolo se vindeau jucăriile, găseam cunune cu pene colorate, ca ale şefilor de trib şi pistoale de plastic cu capse jalnice ce „pliciuiau” anemic.

Pe alee îşi făcu apariţia domnul Daia, de la II, masiv, serios, păşind agale spre uşa din fier blocului. Începu un concert de „Săru`-mânaaaa!” pe măsură ce trecea pe lângă fiecare pici. Nu ratam salutul pentru că riscam cel puţin o urecheală de la părinţi dacă aflau că am fost „nesimţiţi” şi nu am acordat respectul cuvenit vecinilor. Tuturor vecinilor. Domnul Daia se pierdu majestuos în holul lung şi răcoros, spre liftul cu care noi, ăia sub 14 ani, nu aveam voie să mergem neînsoţiţi. Iată-l şi pe „Avocatul”, un tip pe care n-am ştiut niciodată cum îl cheama cu adevărat, cărând în ritm săltăreţ o servietă imensă, doldorisită cu hârtiile justiţiabililor. Peste mulţi ani, Avocatul, ajuns între timp un alcoolic notoriu avea să moară, într-o noapte, pe stradă cu minţile duse, singur, mizer la câţiva paşi de bloc. Încet-încet veneau acasă şi ceilalţi locatari de pe unde lucra fiecare.

Şoferul nu se apropia de alee, dar nu pierdea din vedere uşa blocului. Se făcuse ora. Iată-l şi pe tatăl lui Dragoş. Nu foarte înalt, bronzat, zâmbitor răspundea copiilor care-l salutau. După câteva cuvinte schimbate cu Dragoş, se îndrepta încet spre maşina.

Şoferul se replie imediat şi veni în întâmpinarea artistului. Îşi strânseră mâinile, semn că se mai întâlniseră şi altădată. Tânărul luă mica valijoară, în care era frumos împăturit costumul popular, din mâinile artistului şi cu o mişcare dibace o strecură în portbagajul bombat al limuzinei. Îi deschise artistului de pe Mureş şi de pe Târnave uşa şi asteptă ca acesta să se cufunde pe bancheta din spate. Se urcă la volan şi se puse lin în miscare. Cu o manevră uşor ostentativă întoarse în loc, chiar în intersecţia cu Şoseaua Caţelu şi se îndreptă spre centru.

Un tramvai trecu zdrangănindu-şi vagoanele vopsite în alb-roşu, salutând pufăind din aerul comprimat al frânelor apropierea staţiei de la semafor. Din ultimul vagon, ca sa fie mai aproape de alee, mama se dădu jos ţinându-şi în mână geanta şi sacoşa în care cumparase două „dâmboviţe”. Ceva cald năvali în inima mea de copil şi am alergat să o întâmpin. Am pupat-o pe obraz simţindu-i acel parfum atât de drag şi de cunoscut a cărui aromă n-a părăsit casa noastră nici după ce am zugrăvit-o, dupa moartea ei. „Ce faci, ai mâncat ? Da, dar dă-mi şi mie un colţ de pâine ! Dă-mi şi pentru Doru, că şi el mi-a dat ieri.” Şi rupeam un sfert dintr-o pâine cu care fugeam între ceilalţi copii.

Mama se ducea încet spre intrare, pe alee, iar eu eram mândru că ceilalţi copii strigau conştiincioşi: „Săru`-manaaaaaaa!”