CIVILISMUL MILITARIZAT

Am fost invitat astazi, de un amic tot fost militar, la una dintre sedintele de lucru ale unei federatii reprezentand interesele militarilor in rezerva si nu numai. Tema, una fierbinte in domeniu, invartita de mult pe toate partile - Legea Pensiilor Militare. Un foarte bun prilej de a vedea pe viu la ce nivel inalt a ajuns invartitul c....lor in galeata. Culmea e ca m-am prins ca, de fapt, nu se reuseste sa se alcatuiasca un concept unitar simplu care sa reprezinte toate specialitatile militare si sa se emita o singura lege simpla, clara. De fapt am asistat la reprezentarea practica a principiului divide et impera: "n" asociatii, federatii, sindicate, cluburi, care n-o sa poata ajunge la nicio concluzie, iar autoritatea se bucura numarand frenetic pe cei care parasesc sistemul "natural". Bravo domnu` Boc! O singura aparitie mi-a atras atentia si simpatia: Generalul Chelaru, neinregimentat de data asta, independent, care, printre altele, a lansat in fata audientei un indemn la actiune din partea Presedintiei si o sintagma memorabila " civilismul militarizat" reprezentand de fapt ceea ce eu am spus dintotdeauna: "civilul e cel mai al dracului militar". Sedinta s-a incheiat cu decizia de a se forma un grup de lucru/dialog care sa............

CAIETELE BATRANULUI V

V

Nu ştiu cum se aranjau plecările noastre la mare sau la munte, dar nu era an în care să nu mergem câte două săptămâni la mare şi încă una sau două la munte. Câteodată, ca bonus, mă luau bunicii din partea mamei la „ţară”. Iniţial eram puţin confuz. Cum adică la ţară? La altă ţară? Ce ţară? Nu înţelegeam că, de fapt, era vorba de mersul la sat, acolo de unde proveneau rudele mamei, părinţii ei şi bunicii mei.

De regulă parcurgeam cei 70-80 de km. ce despărţeau Capitala de satul Bolovani (Judeţul Dâmboviţa), unde stăteau rudele bunicului, cu trenul, un „personal” pentru navetişti din Gara de Nord. Bunicii locuiau pe Căderea Bastiliei, la Piaţa Romană, casa de la numărul 36 în care m-am născut existând şi acum. Ai mei mă lăsau de seara la ei, pentru că trebuia să fim devreme în gară, iar bunicul decidea invariabil că e mai bine să mergem pe jos, nu cu tramvaiul 26, pe nişte „scurtături” pe care le ştia cu ochii închişi, semn ca traseul fusese deja verificat. Dimineaţa mâncam repede un baton de 1 leu, luat de vizavi, de la centrul de pâine care la ora 05.30 era deja deschis, uns cu unt şi cu dulceaţă de casă, din vişine, cu un ceai de tei care se înroşea stând pe soba de fontă din mica bucătarie. Mă spălam înfrigurat la chiuveta care nu avea decât apă rece, mă îmbrăcam şi plecam. Supusă, tăcută, bunica nu zicea nimic, deşi îmi dau seama acum că nu-i era uşor să care pe jos două genţi, destul de voluminoase, cu „daruri” pentru rudele bunicului: invariabil peşte uscat de la „Leonida”, pâine neagră rotundă, ulei, zahăr, săpun „Cheia”, nimicuri. Eu îmi duceam singur puţinele lucruri pe care le luam cu mine.

Ajunşi la gară, bunicul cumpăra biletele, la clasa a II a, de la una dintre multele case de bilete deschise permanent. Îmi plăceau micile bucăţele de carton, galbene sau verzi şi mai ales cutiile-dulap metalice din care le extrăgea, cu mişcări de expert, casierul CFR-ului. Plecam apoi spre peroanele înfrigurate la care trăgeau trenurile, unele încă tractate de locomotive gigant (în viziunea mea de gândac) cu aburi. „Craiova, Timisoara, Pitesti....” citea bunicul, gâfâind uşor, pe plăcile care indicau destinaţiile trenurilor. La un moment dat tresărea vizibil uşurat: „Ăsta e! Titu”. Bineînţeles că era prea devreme, trenul nu fusese tras la peron.

Ne aşezam pe bancile incomode din lemn, ce mai păstrau încă răceala nopţii de-abia trecute. În jurul nostru se mişca o lume din care nu înţelegeam prea multe: militari în termen, ce se întorceau din permisii sau plecau în învoire, ţărani (nu foarte mulţi) care fuseseră la oraş la doctori ori să-şi rezolve cine ştie ce probleme cu autorităţile, ceferişti care ieşeau din schimb şi care stăteau în micile localităţi  (halte) de pe traseu, oameni simpli. Aşteptau cu toţii gararea trenului moţăind pe bancile de lemn înconjuraţi de boccele, paporniţe (la propriu, din papură împletită), geamantane răpciugoase. Din când în când, păşind în cadenţă apăreau doi-trei soldaţi cu un subofiţer: patrula care-i verifica pe militari. Mă uitam admirativ la uniformele lor cu cizme sau bocanci bine făcuţi cu cremă, la centurile din piele şi la armele pe care le purtau „la umăr”, pe care aş fi vrut să le ating. Bunicul îi privea cu îngăduinţa aceluia care fusese pe front, cu gândul probabil şi la unchiul meu, fratele mai mic al mamei, Toni, care mai avea puţin şi trebuia „să-l ia în armată”.

Eternul ceas spânzurat de grinzile metalice ale acoperişului peronului măsura neauzit scurgerea timpului. Din difuzoare o voce plictisită, cu vagi urme de feminitate anunţa nazal câte ceva, de neînţeles pentru mine. La un moment dat apărea şi trenul furişându-se fâsâind din aerul frânelor, cu spatele spre peronul pe care-l aşteptam. Din când în când, cu fluiere scurte, ceferiştii agăţaţi cu o mână de scara vagoanelor (Doamne, ce-i mai invidiam!) agitau un steguleţ murdar, de culoare galbenă semnalizând mecanicului când trebuie să frâneze. Scrâşnind metalic, vagoanele defilau prin faţa noastră oprindu-se în cele din urmă zguduind tampoanele uriaşe. Ne urcam icnind pe scările prea abrupte şi porneam pe culoarul îngust, să ne găsim locurile. Drumul dura ceva pentru că trenul mergea ca un melc oprind la fiecare haltă şi gară de pe traseu.

În cele din urmă trenul amărât ajungea şi în satul în care statea fratele bunicului: Conţeşti. Nu ştiu de ce, dar nu purtau acelaşi nume, deşi erau fraţi buni. Drumul de la gară până la gospodăria ţărănească îl făceam pe jos, prin câmp, direct prin lanurile de grâu sau orz. Ajungeam obosiţi la casa fratelui bunicului şi, după ce ne astâmpăram setea de la fântâna din curte a cărei apă rece avea gust cam sălciu şi ne odihneam puţin, plecam mai departe, spre Bolovani ca să ajungem pe lumină. Tot pe  jos.

Drumul prăfuit şi pietros, mărginit din loc în loc de corcoduşi plini de fructe aurii coapte, trecea în curbe moi pe la marginea satelor printre ogoare aşteptând secerişul, pe lângă tarlale cultivate cu tutun ale cărui frunze lipicioase miroseau ameţitor şi greţos, pe la marginea unor pâlcuri de păduri despre care bunicul zicea că, pe vremuri, făceau parte din Codrii Vlăsiei. Nu simţeam încă oboseala zilei, încântat de sunetele câmpului, de ţiuitul insectelor ascunse prin iarbă, de zgomotele şi mirosul pădurii de lângă drum, din care mă aşteptam să ţâşnească vreun iepure sau vreo caprioară. Pentru mine, cel de la oraş, totul era nou. Mă miram şi că oamenii cu care ne mai intersectam spuneau „Bună ziua” când treceau pe lângă noi şi credeam că fac asta pentru că îl cunoşteau pe bunicul. Am aflat apoi că aşa era politicos la ţară, să-i saluţi şi pe cei pe care nu-i cunoşti. Călătoria pedestră se încheia în faţa casei rudelor bunicului. Se bucurau sincer când ne vedeau şi făceau tot ce le stătea în putinţă să ne fie bine la ei, chiar dacă, invariabil, mă întorceam acasă cu purici de pe la pisicile care mişunau prin curte, iar tata îi spunea mamei să mă bage direct în baie pentru că miroseam a coteţ de găini.

Acolo, în satul cu nume fără legătură cu peisajul real, nume care provenea de la familia foştilor moşieri Bolovăneanu am început să desluşesc că există şi o altă faţă a vieţii, una simplă şi în acelaşi timp grea, diferită de traiul nostru de la oraş. O viaţă ce (am realizat asta mai târziu) respecta ciclurile naturii, fiind dependentă de acestea. Mai târziu, citindu-i fără să mă oblige programa şcolară pe Marin Preda şi pe Zaharia Stancu am recunoscut imaginile din copilărie şi mi-a fost uşor să înţeleg contextul vieţii acestor oameni care se strigau pe nume ciudate: ţaţa Maria, Mălăeru, nenea Mitică, doda Natalia, neica Ion, ori foloseau denumiri ciudate ca: ceapeu, gumari, colectivă, comparativă. Şi îmi mai amintesc că niciodată nu se plângeau că duc un trai greu sau că le îngrădeşte partidul drepturile la exprimare. De fapt, cred că habar n-aveau de plenarele sau de simpozioanele de la Capitală. Prin difuzoarele reţelei de radioficare nu răzbătea decât muzica populară. Dacă cei 110 V ai curentului electric reuşeau să ajungă şi până la ei....

IATA DE CE

Constatând cu plăcere şi surprindere că, totuşi, sunt persoane, prieteni sau doar cunoscuţi, care citesc postările mele de pe blog, mă simt dator cu o explicaţie. Trebuie totodată să fac unele precizări şi acelora care m-au etichetat, într-un fel sau altul, ca „expirat” sau care mi-au servit lecţii de viaţă deşi n-ar avea motive (încă).

Deci: nu am de gând să-l concurez pe Varujan şi nu jinduiesc după premiul „Puliţăr” ! Am declarat, poate prea voalat că nu intenţionez decât să las, pentru ai mei şi pentru prieteni o urmă pentru ca aceia care vor veni după (nu mă întrebaţi „după ce?”, că nu vă răspund) şi care precis că nu vor avea timp, să afle cine am fost şi cum arăta epoca în care am trăit.

Nu am pretenţia unui talent nedescoperit sau nerecunoscut.

Nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor, Umoriştilor, Artiştilor.

Nu vreau sa devin nume de stradă, piaţă, alee sau staţie de metrou.

Nu scriu pe bani – pe banii altora.

Nu vreau să apar pe sticlă (poate pe o bancnota !).

Nu divulg secrete de stat, de serviciu sau de alcov. În postările mele nu jignesc pe nimeni şi, cu toate că majoritatea personajelor sunt reale, nu mă folosesc de numele lor complete tocmai pentru a le proteja identitatea, memoria şi prostiile făcute cu toate efectele lor.

Acelora cărora le displace stilul, autorul, sau orice altceva în legătură cu blogul le sugerez să se folosească de opţiunea „Blocked” sau „Delete”. Postările pot fi transmise mai departe (hai că sunt chiar curios !) cu indicarea sursei.

CAIETELE BATRANULUI IV

IV

Nu înţeleg nici acum motivul pentru care tata se supăra atunci când chemam, fără ştirea lui, câte un prieten de aceiaşi vârstă cu mine, din vecini să ne jucăm împreună. N-am reuşit,   într-o viaţă de om, să stăm suficient de vorbă şi să ne cunoaştem aşa cum ar fi trebuit, unul pe altul. Ştiu sigur că mă iubea şi că ar fi făcut totul pentru mine. Am avut, din nefericire câteva opinteli în viaţă care mi-au demonstrat că tata era capabil de multe compromisuri ca să-mi fie mie bine. Niciodată, în legătură cu aceste evenimente (e adevărat, nu multe) nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut niciun reproş sau apropo.

Tata nu-şi pusese placuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită. Pe undeva conştientiza, probabil şi faptul că nu era un Ion Dichiseanu sau Alexandru Repan, ori un George Constantin,  ca să nu-i amintesc decât pe câţiva dintre mai tinerii lui colegi de pe scena Nottara-ului de pe atunci.

Îl chemasem în ziua aia, după pranz, pe Mihai, care era şi el singur acasă şi cu cheia de gât să ne jucăm împreună, la mine. Mama trebuia să apară de la serviciu pe la cinci şi mai era până atunci. Ştiu că înşirasem nişte jucării, maşinuţe şi camioane, apoi ne apucasem să jucăm un Piticot când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. Mi-a cazut tavanul în cap! Instantaneu, o serie de minciuni pregătite din timp pentru astfel de ocazii, mi s-a şters din memorie. Nu avea un program fix, lipsea de acasă în funcţie de orarul repetiţiilor şi al spectacolelor. Uneori mai colabora la câte un film sau la radio, la „teatrul radiofonic”. Televiziunea era încă în „scutece”. Oricum – n-aveai cum să afli când pleacă şi când vine. Nici mama nu-i ştia programul. A intrat în camera de zi şi n-a spus nimic când ne-a văzut pe amândoi. L-am simţit însă că nu i-a convenit prezenţa lui Mihai acolo. Cred că m-am schimbat la faţă pentru că Mihai şi-a înhăţat cele două-trei jucării cu care venise, a mormăit un bună ziua şi a plecat urgent, coborând scările spre etajul III câte două trepte odată.

După aia a început scandalul (scurt), plus două perechi de palme (bonus). Am scăpat numai cu atât şi cu obrajii zebraţi m-am refugiat să plâng, în tăcere, în dormitor. M-am mai gândit, uneori, la motivul pentru care nu-i plăcea să mă ştie împreună cu alţi copii singur acasă. Poate că se temea să nu ne angrenăm în cine ştie ce jocuri tâmpite (aveam 8-10 ani) şi să ajungem să cădem de la etaj (era o „modă” a unor astfel de accidente), ori să aruncăm blocul în aer jucându-ne la „gaze”.

Sau, mai degrabă,  poate nu voia ca ceilalţi copii să spună acasă cum arata apartamentul nostru. Adică destul de modest în comparaţie cu altele. Nu aveam „covoare persane”, mobilă cu luciu,  pendulă sau lustră din „import”, tablou cu ţiganca cu liliac şi ţâţe, aspirator Buran,  frigider Zil ori televizor Grigorescu. Nu, nu aveam nici măcar aragaz cu cuptor! Cred, acum, că părinţilor mei nu le convenea faptul că, deşi aveau un statut de „intelectuali” după standardele vremii, casa lor arăta mai degrabă ca a unui muncitor sau funcţionar oarecare.

Niciodată ai mei şi în special tata n-au ţinut la aceste aparenţe, deşi poate mamei i-ar fi plăcut, ea fiind mai cochetă. În schimb tatei îi plăcea „viaţa boemă” pe la instituţii de prestigiu ale vremii: Cina, Gradiniţa, Peştera, Podgoria, Lido.  Şi mai avea o pasiune: cumpăra cărţi. Din librării sau de pe la anticariate achiziţiona mereu cărţi de artă, de călătorii, aventuri cu care umpluse o bibliotecă consistentă. N-am văzut, iertată-mi fie afirmaţia, în casele mai „pricopsite” pe care le invidiam şi mi se păreau extraordinare ale foştilor prieteni, atâtea cărţi câte se puteau găsi la mine. Cărţile alea, ale unor autori eterogeni ca: Alexei Tolstoi, Jules Verne, Gogol, H.G. Wells,  Alexandre Dumas, Petre Ispirescu, Şalom Alehem, Ion Creangă, Karl May, Mark Twain, Zaharia Stancu, Marin Preda, Radu Tudoran, Petru Dumitriu m-au format şi transformat în mare măsură, m-au pregătit pentru viaţă într-un mod special.

Când peste ani le-am aruncat viaţa la gunoi, după moartea lor, i-am mai ucis odată risipind toate obiectele din casă. Am dat cărţile gratis, peste 700 de titluri, cuiva care a venit cu sacul să le ia, mobila care mai putea fi folosită, lucrurile personale, tot.

N-am păstrat decât două abume cu poze: unul cu fotografii ale unor vremuri în care grijile păreau să nu existe şi un altul în care tata, în ultima parte a vieţii, strânsese mai multe fotografii din viaţa sa de pe scenă, nemulţumit fiind de cartea „Viața pe o scândură – Nottara, schiță de portret” de Doina Papp, pe care o considera scrisă în grabă, incompletă.

CAIETELE BATRANULUI III

III

Maşina elegantă semnaliză şi se apropie usor, aproape fără zgomot de bordura din granit solid a trotuarului. Şoferul opri chiar la intrarea pe aleea blocului unde,  în acea după amiază de vară ne jucam galagioşi şi transpiraţi. Tânărul de la volan, îmbracat în cămaşă albă cu mâneci scurte, fără cravată şi cu pantaloni bleumarin impecabili coborâ şi-şi aprinse o ţigară cu filtru. Nu fuma în masina, pentru că „Tovarăşului” nu-i plăcea mirosul stătut de tutun. Doar blonda „Tovaraşa” mai fuma uneori pe drumul spre munte, duminica. Se uită la ceasul marca Raketa, „Made in CCCP”, cu cadran negru şi carcasă aurită, de la mâna stângă. Mai erau vreo  5-6 minute până la ora fixată pentru întâlnirea cu cel pe care trebuia să-l ducă direct la vila de protocol, la petrecere. Privi spre Piaţa Muncii mijind ochii, vădit deranjat de apusul violent care domina Capitala. Traficul era ca şi inexistent: câteva taxiuri, tramvaie sau camioane.

Noi, copiii, ştiam despre ce este vorba. Venise maşina să-l ia pe tata lui Dragoş „la spectacol”.  Habar n-aveam însă pe atunci ce spectacol era şi al cui era Mercedesul negru, impecabil, cu un număr ce începea cu 1-B şi după care urmau foarte puţine cifre.

Dragoş statea la 3 camere, la etajul I, chiar deasupra intrării în bloc. Bunică-sa îl supraveghea, din când în când, din balcon, mai ales că noi ceilalţi îl mai şicanam uneori că era cam durduliu şi răsfăţat. Tiberiu, Cristi, Mihai, Silviu, Gelu, Doru, eu, nu lipseam de la joacă niciodată, poate doar când ne dobora o răceală şi tanti Vivi, de pe straduţă ne găurea fundurile cu Polidin, sau când făceam un pojar – pe care trebuia sa-l ai de trei ori, până la obţinerea imunităţii, pentru că nu se făcea pe atunci un vaccin şi pentru asta. Ne jucam pe aleea îngustă şi pe spaţiul verde al blocului, de regulă jocuri războinice gen nemţii şi ai noştri, de-a indienii, dacii, cavalerii teutoni sau de-a piraţii, influenţaţi de filmele pe care le vedeam la „Gloria” sau la „Munca”, în cartier. Îmi aduc aminte că Winnetou era pe primul loc atunci în preferinţe, mai ales că pe la raioanele de jucării din librării – pentru că acolo se vindeau jucăriile, găseam cunune cu pene colorate, ca ale şefilor de trib şi pistoale de plastic cu capse jalnice ce „pliciuiau” anemic.

Pe alee îşi făcu apariţia domnul Daia, de la II, masiv, serios, păşind agale spre uşa din fier blocului. Începu un concert de „Săru`-mânaaaa!” pe măsură ce trecea pe lângă fiecare pici. Nu ratam salutul pentru că riscam cel puţin o urecheală de la părinţi dacă aflau că am fost „nesimţiţi” şi nu am acordat respectul cuvenit vecinilor. Tuturor vecinilor. Domnul Daia se pierdu majestuos în holul lung şi răcoros, spre liftul cu care noi, ăia sub 14 ani, nu aveam voie să mergem neînsoţiţi. Iată-l şi pe „Avocatul”, un tip pe care n-am ştiut niciodată cum îl cheama cu adevărat, cărând în ritm săltăreţ o servietă imensă, doldorisită cu hârtiile justiţiabililor. Peste mulţi ani, Avocatul, ajuns între timp un alcoolic notoriu avea să moară, într-o noapte, pe stradă cu minţile duse, singur, mizer la câţiva paşi de bloc. Încet-încet veneau acasă şi ceilalţi locatari de pe unde lucra fiecare.

Şoferul nu se apropia de alee, dar nu pierdea din vedere uşa blocului. Se făcuse ora. Iată-l şi pe tatăl lui Dragoş. Nu foarte înalt, bronzat, zâmbitor răspundea copiilor care-l salutau. După câteva cuvinte schimbate cu Dragoş, se îndrepta încet spre maşina.

Şoferul se replie imediat şi veni în întâmpinarea artistului. Îşi strânseră mâinile, semn că se mai întâlniseră şi altădată. Tânărul luă mica valijoară, în care era frumos împăturit costumul popular, din mâinile artistului şi cu o mişcare dibace o strecură în portbagajul bombat al limuzinei. Îi deschise artistului de pe Mureş şi de pe Târnave uşa şi asteptă ca acesta să se cufunde pe bancheta din spate. Se urcă la volan şi se puse lin în miscare. Cu o manevră uşor ostentativă întoarse în loc, chiar în intersecţia cu Şoseaua Caţelu şi se îndreptă spre centru.

Un tramvai trecu zdrangănindu-şi vagoanele vopsite în alb-roşu, salutând pufăind din aerul comprimat al frânelor apropierea staţiei de la semafor. Din ultimul vagon, ca sa fie mai aproape de alee, mama se dădu jos ţinându-şi în mână geanta şi sacoşa în care cumparase două „dâmboviţe”. Ceva cald năvali în inima mea de copil şi am alergat să o întâmpin. Am pupat-o pe obraz simţindu-i acel parfum atât de drag şi de cunoscut a cărui aromă n-a părăsit casa noastră nici după ce am zugrăvit-o, dupa moartea ei. „Ce faci, ai mâncat ? Da, dar dă-mi şi mie un colţ de pâine ! Dă-mi şi pentru Doru, că şi el mi-a dat ieri.” Şi rupeam un sfert dintr-o pâine cu care fugeam între ceilalţi copii.

Mama se ducea încet spre intrare, pe alee, iar eu eram mândru că ceilalţi copii strigau conştiincioşi: „Săru`-manaaaaaaa!”

CAIETELE BATRANULUI II

II

            „O să facă chelie, ascultă la mine Georgică”, îi spuse Marin Bărbieru` lui tata    cocoţându-mă pe o scândurică sprijinită de braţele somptuase ale unui masiv fotoliu de frizer ce, sigur, cunoscuse şi vremuri de glorie. Aveam puţin peste 6 ani şi tata mă ducea, invariabil, să mă tundă la Marin Bărbieru`, cunoştinţă veche care-şi avea prăvălia de mandatar pe undeva pe la întretăierea Căii Călăraşilor cu Str. Theodor Speranţia („Speranţa”, cum îi zicea toată lumea), la fosta Bariera Vergului, zonă acum disparută sub asfaltul Bulevardului Decebal.

N-am făcut chelie, deşi am fruntea cam lată, sau cum zicea cineva „dată peste cap”.  Asta, alături de hipertensiunea arterială  e o moştenire din partea mamei. Ai ei aveau forma asta a frunţii, cu inserţii laterale pronunţate.

Ritualul ăsta al tunsului, nu mai ştiu la ce perioade, mă panica enorm. În principiu, îmi plăcea la frizer, dar îmi era groază să nu cad de pe scândurică şi să-mi sparg capul. Mi-era frică şi de foarfeca pe care burtosul de Marin o mânuia ţăcănind pe la urechile mele, turuind vrute şi nevrute cu cei care se opreau în faţa prăvaliei să-l salute şi să mai schimbe o vorbă. Dar cel mai mult îmi era frică de briciul cu manere din os, Solingen, cu care îmi îndrepta perciunii şi-mi decoperta ceafa. Simţeam o dulce uşurare când dădea semnalul de terminare şi-mi curaţa faţa, fruntea şi ceafa cu pămătuful obosit pe care-l mânuia cu dexteritate împrăştiând nori de talc cu parfum de mentă. Urma o adevarată frecţie capilară cu „Lavandă Triplă” şi o pieptănătură exemplară, cu un pieaptăn metalic. Cu freza impecabilă, trăznind a parfum ieftin şi cu firişoare de păr rebele intrate pe sub bluză până pe şira spinării, ce îmi provocau senzaţii de nedescris, plecam fericit că am scăpat cu urechile netăiate şi neprăvălit de pe scaun.

Marin Bărbieru` facea încă de pe atunci parte dintr-o lume care murea. O lume a micilor meseriaşi, relativ scăpaţi de etichetele de „burgheji” pentru că n-avuseseră cine ştie ce averi şi nici nu asupriseră în mod evident pe careva. Statul le confiscase pravaliile, dar îi lăsa să muncească, sub denumirea populară de „mandatari”, obligaţi să plătească o anumită taxă pentru această libertate. În acest fel subzistau o mulţime de meşteri şi meserii: cizmari, ceasornicari, croitori, lăcătuşi, ceprazari, tutungii, cârciumari, cofetari. N-a durat mult şi a dispărut şi acest privilegiu, înghiţit de nişte aberaţii organizate: cooperativele meşteşugăreşti şi liceele de profil. Statul le lua şi dreptul la muncă liberă aşa cum le luase atelierele, sculele, vieţile.

Ultimii meşteri plecau dintre noi pierzând teren în faţa şcolilor profesionale ori post liceale care scoteau lucrători „calificaţi” pe bandă rulantă, conform cerinţelor vremii. Oamenii ăia pierduseră tot. Autorităţile entuziasmului muncitoresc le naţionalizaseră prăvăliile sau atelierele, îi obligaseră să predea majoritatea sculelor cu care-şi exercitau meseriile. Şi mai important, cred eu, pierduseră dreptul de a forma ucenici si alţi lucrători.  Nu ştiu foarte mulţi dintre ei care să se fi adaptat prea uşor la aceste modificări.

În schimb constat că, acum, criza prelungită a făcut să reapară îndeletniciri pe care le credeam dispărute: croitori, cizmari, lăcătuşi-mecanici, ceasornicari. Am vazut până şi la Paris ateliere de retuş care păreau destul de solicitate.

CAIETELE BĂTRÂNULUI

Aş fi preferat să scriu pe hârtie. Chiar pe un caiet, de „dictando”, studenţesc sau tip A4. Numai că n-ar avea cine să facă transcrierea, hârtia este mai perisabilă (se poate spune aşa?) decât memoria digitală şi ar dura şi foarte mult: până găsesc pe cineva dispus să le transpună, până se fac corecturi, altă tehnoredactare...prea mult timp şi s-ar putea să-mi piară cheful.

Nu ştiu acum foarte bine de ce fac asta. Poate e o toană, poate e ceva care a existat întotdeauna în genă, cuibărit acolo, între formulele ciudate ale proteinelor şi acizilor cu nume imposibile.

Poate e o dorinţă refulată, un ceva neîmplinit, copilăresc şi care şi-a găsit tocmai acum să se răzvrătească şi să iasă la lumină. Sau poate e doar teama. Teama de a nu fi dat uitării prea repede, pe vecie, după ce se va trage linia socotelilor. Şi regretul pentru faptul ca voi rămâne un necunoscut pentru copiii mei, un necunoscut a cărui figură se şterge încet şi implacabil spălată de valurile vieţii şi ale timpului, timpurilor.

Dramatic?  Patetic?  Teatral?  Eh, un pic, probabil ca efect al deprimantei ceţe care acoperă acum Bucureştiul.

I

Bătrânul. Aşa-i zicea mama bunicului patern. De fapt, îl chema aproape ca pe mine: Petre. Petre Negoescu. Un tip original, îmbrăcat întotdeauna impecabil, cu lavalieră şi borsalină care trăia, chiar şi atunci în vremea copilăriei mele, în afara timpului său. Nu cred că avea mai mult de cele 4 clase, suficiente şi corespunzătoare nivelului de început de secol XX balcanic, pentru cei care nu aspirau decât să fie mici meseriaşi. Şi asta şi era: un fost mic meseriaş, frizer, ori cum spunea el, „bărbier”, tot fost posesor de o amărâtă frizerie şi de mandolină, pe la Sulina timpurilor lui Jean Bart (pe care bunica, pe numele ei de „domnişoara” Maria Spiru Orcula, îl afurisea pe greceşte să nu înţelegem noi copiii ce spune, ori de câte ori îi auzea numele).

Bătrânul o cunoscuse pe bunică-mea tot la Sulina, în timp ce-şi făcea serviciul militar ca marinar. Nu ştiu ce se întâmplase, ce fel de dragoste fusese, dar Bătrânul o „răpise” de acasă pe Maria, ce avea doar 15 ani pe atunci, spre disperarea „Bunelului”, străbunicul, care pe vremea aia era posesor de pilotină[1] şi i se spunea „Barba Capitano” ca de altfel fiecărui barcagiu ce avea orice ambarcaţiune putea sa plutească şi avea vâsle şi se putea deplasa pe apă.

Spiru (Spiros) Orcula era originar din Grecia, de undeva din zona Pireului şi se stabilise nu ştiu cum şi de ce în colţul de Rai ce era Sulina de atunci, aflată sub administrarea Comisiei Europene a Dunării[2]. S-au mai pastrat doua-trei fotografii ale timpului arătând o casă înnecată în verdeaţă şi nişte feţe emoţionate, desprinse parcă din filmele mute ale copilăriei cinematografului.

A urmat o nuntă a cărei unică mărturie – certificatul de căsătorie a ajuns până la mine, îngălbenit destin caligrafiat caraghios şi impozant, singur testimoniu palpabil al formării familiei mele. Au urmat copiii, nu mai stiu câţi, sau câte fete şi câţi băieţi, dar când m-am născut eu, nu mai erau în viaţă decât doi: tata şi unchiul meu, Costică, ofiţer superior în fostul Comandament al Pompierilor.

Familia bunicii s-a tot mutat: pe la Tulcea, unde s-a născut tata, pe la Costeşti, în Argeş, în Piteşti pe unde mai sălăşuiau împraştiate rudele bunicului şi mai apoi la Bucureşti, punctul terminus al viselor dar şi al agitaţiei vieţilor lor.

Bătrânul trăise „periculos”: beţii, bătăi în cârciumi şi probabil dese escapade pe la casele cu felinar roşu la poartă. Pentru că se considera mare crai, i se păruse la un moment dat că avea urechile cam mari şi cam inestetice, aşa că a facut, cine ştie unde şi cine ştie cum, o operaţie de „ajustare”. Rezultatul ? Surzise lemn la una dintre urechi, numai ştiu la care, afecţiune ce se complicase în timp afectând şi cealaltă ureche. Acum viaţa nu-i mai permitea decât aventura unor pateuri mâncate pe furiş, la „varice”, la fostul Polar din apropierea Pieţei Romane. După ce batea tot Bucureştiul pe jos, dar îmbrăcat la patru ace se întorcea în cămăruţa din Str. Traian 70 A unde îl aştepta bunica. Îl intampina cu urări în greceşte în care-i amintea că plecase de 5 ore să ia nişte ulei sau brânza şi venise fără nimic în plasă, dar şi fără banii de coşniţă.

„N-am găsit Mario”, zicea spăşit fostul cavaler pe care timpul îl transformase într-o glumă.

„N-ai găsit Petrică, dar cu firimiturile astea de pateu pe rever ce-i ?”

„Care? N-am mâncat nimic”.

„Mai bine mâncai otravă!” Şi urma ceva în greceşte. Dur.

„Ce-ai zis ? Ai zis ceva de rău, nu-i aşa ?”

„Nuuu ! Numai de bine !”

N-a mai rămas nimic din toate acestea. Până şi urnele cu cenuşa lor, depozitate în sediul fostului Crematoriu Cenuşa s-au pierdut. Strada pe care locuiau a fost demolată, timpul a vindecat toate rănile şi a şters mai toate imaginile amintirii lor. Paradoxal, dar la Sulina, în Cimitirul Maritim cel înjumătăţit de drumul spre plajă, mai era vizibil, cel puţin acum câtva timp, mormântul străbunicii, Maria Orcula.

Acum, eu sunt Bătranul. Minus viaţa aventuroasă. Am dreptul la acest titlu fiind singurul bărbat din generaţia mea care mai are o legătură oarecum conştientă cu vremurile acelea. N-or să se supere pentru asta verişoarele mele. Nu-i aşa?

---

[1] Pilotina este o ambarcaţiune de mici dimensiuni cu care se conduce pilotul la bordul navelor ce intră sau ies dintr-un port.

[2] Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de pace de la Paris, pe 18/30 martie 1856 și care stabilea neutralitatea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei județe din sudul Basarabiei și libera circulație pe Dunăre.