CAIETELE BATRANULUI IX

IX

O discuţie cu un amic, avută acum câteva zile, mi-a adus aminte de epopeea grădiniţelor, perioadă prin care am trecut acum destul de mult timp. Pe timpul copilăriei ălora mici ai mei, problema gradiniţei nu era cu adevarat o problemă, care să nu poată fi rezolvată. De abia acum apăreau pretenţiile în urcare ale părinţilor, iar lucrurile nu erau tocmai clare.

Cu Vadim, mai ales, lucrurile au fost simple: ne-am uitat pe o listă şi am ales cea mai apropiată gradiniţă de casă. Fără să căutăm una cu „limbi” sau pian, fără mari pretenţii pentru că ştiam la ce să ne aşteptăm de la o astfel de unitate de învăţământ. Adică să nu ne aşteptăm la nimic. Poate aici am greşit, dar oricum la momentul acela nu ne permiteam ceva mai elevat. Eram mulţumiţi doar că ştiam că este curat sau că se mânca suficient. Condiţiile de funcţionare se mai îmbunătăţiseră în aceste unităţi, mai era moda „ajutoarelor”: jucării, îmbrăcaminte, hrană, medicamente sosite pe tot felul de canale, din toate colţurile lumii. Oricum, tot noi părinţii aduceam în mod obişnuit detergenţi, hârtie pentru imprimantă sau „trăgeam” la xerox teancuri de texte imbecile sau de desene pentru exersarea abilităţilor picilor.

La conducerea acestor grădiniţe, în plin şi continuu proces de modernizare, se preumbla atunci un nou tip de curvet, un pic peste nivelul semidoct, care înlocuise pe acritele tanti educatoare ce duseseră greul privaţiunilor pe timpul când soia era un fel de les majestate a reţetei de salam. Şi nici nu se mai numeau educatoare, ci „doamne director” sau doar „doamne”! Ăsta, adică nivelul gradiniţă, era prima treaptă în ierarhia şpăgii din învăţământ, un fel de stagiu practic pe care trebuia să-l îndeplinească o divă care dorea să ajungă în conducerea unei şcoli sau mai departe, în olimpul inspectoratului de profil. Directoarea de la grădiniţa la care mergea Vadim era o ţaţă spălată, vopsită şi fardată ca o Tanti unde mi-ar fi plăcut mie sa fiu Nene, pe care n-o găseai acolo decât de Paşte, Ziua Femeii, 1 şi 8 Martie etc, prilej în care pleca cocoşată de cadourile de la părinţi.

Îmi reamintesc cu oarecare strângere de inimă şi de zilele în care (mai ales vinerea) „spărgeam”, eu sau Ava, uşile instituţiilor în care lucram pentru a ajunge într-o cursă contra cronometru să-l luăm acasă pe Vadim. Noroc de faptul că era sociabil şi îi plăcea să meargă în colectivitate să se joace cu copiii. Îl găseam uneori rămas ultimul copil neluat acasă,    aşteptându-ne, la cei 5-6 ani ai lui, aşezat pe treptele clădirii încuiate deja, în compania femeilor de serviciu care mai făceau curăţenie şi aşteptau să-şi care acasă prada zilei, obţinută din dijmuiala porţiilor de mâncare, săpun sau detergenţi. Poate şi acesta este un motiv, care s-a adăugat altora şi altora, de care nici acum nu ne dăm seama, la motivaţia faptului că Vadim este atat de rece cu noi, părinţii lui. Poate credea că nu îl mai vrem şi că o să-l lăsăm acolo definitiv, la un moment dat. Ce ziceţi d-le doctor Freud?

E greu de descris acea perioadă. Se cam terminase cu „soarele care răsărea” şi se instalau premisele dezastrului planificat pentru ţara colonie de pe paralela 45^°. Începusem deja să strângem cureaua, după cum ne îndemnau penalii care trec acum prin Mani Pulite, varianta de Dâmboviţa. Şi banii se cam terminaseră, devalorizându-se de la zi la zi. Încercam să câştig şi ceva în plus fiind „broker” de asigurări, dând consultaţii juridice amicilor pe te miri ce, ba chiar am facut şi pe taximetristul ilegal cu rabla mea de Dacie 1300 albastră, mai ales sâmbăta seara, când rămâneam fără bani de mâncare pe weekend.

La birou succesiunea unor miniştri gen nemernicul de Dejeu – un cretin patentat, tuns a la Prodigy, Dudu-Ionescu – un aiurit plin de el, aducea după sine schimbarea rapidă a şefilor şi şefuţilor, în funcţie şi de limbile date şi, invariabil, „evaluări ale performanţelor” ofiţerilor, mai ales a ălora incomozi, evaluări în care trebuia să scrii, minut cu minut, ce faci într-o zi de muncă.

Revenind la grădiniţa de sector 3 la care a mers Vadim vreo 2 ani jumate: n-a învăţat nimic acolo, nici poezii, nici cântece, nici să scrie, nici să citească, nici măcar să deseneze beţişoare. Nimic. Au făcut două-trei serbări scremute, de tip cămin cultural în care noi, părinţii eram mai emoţionaţi decât copiii şi de pe urma cărora au rămas câteva fotografii amuzante, la care nu se mai uită nimeni. Cam asta a fost pista de lansare către şcoală: doi părinţi care lucrau toată ziua, nişte bunici prea „obosiţi” ca să facă ceva cu el şi o gradiniţă maro, din Ţara Maro[1]. Vă puteţi da seama ce a urmat în şcoala generală.

Cezara a fost (iar?) privilegiată. Am prins, din vorbă în vorbă, o informaţie conform căreia pe lângă Parohia Romano-Catolică „Sf.Cruce” de pe Şos. Mihai Bravu cu care ne învecinam la acel moment funcţiona, discret şi o grădiniţă. Problema era că pentru a prinde un loc în această grădiniţă trebuia să înscrii copilul cu 2-3 ani înainte, pe o listă de aşteptare şi mai apoi, dacă erai norocos, te căuta cineva de acolo. Grădiniţa era condusă de câteva călugăriţe belgiene din Congregaţia Surorilor Doctrinei Creştine şi mai lucrau acolo 3-4 educatoare autohtone. Uite că am fost norocoşi şi, la un moment dat ne sună o voce ciudată de mamaie care ne spuse, trei sferturi pe româneşte şi restul pe franţuzeşte, că dacă mai eram interesaţi s-a eliberat un loc pentru grupa mică la grădiniţa cea râvnită. Cu viteza golirii unui bancomat de către flăcăii deştepţi din Vâlcea m-am prezentat la o „vedere” cu Sora Marie-Jolie, o călugăriţă-băbăciune surâzătoare, care era un fel de şefă (similar Tanti, dar genul mistic) acolo. Ca de obicei când e ceva de tratat cu femei, Ava mă trimite pe mine că cică am prestanţă! Glumesc acum, dar atunci eram gata să mă şi convertesc dacă trebuia să pot s-o dau pe Cezara la acea grădiniţă. A urmat o discuţie într-o limbă păsărească, care cică ar fi avut şi ceva franceză în compoziţie şi cu mâinile amorţite de la atâta vorbit am plecat acasă cu scut, adică cu aprobarea pentru Cezara. Vreau să spun ca baba se distrase copios pe tot timpul discuţiei, eu fără să înţeleg prea bine de ce, motiv pentru care la ieşirea din lăcaşul semi-sfânt al gradiniţei mi-am verificat şliţul şi turul pantalonilor, răsuflând uşurat că totul era în regulă. Taxele nu erau mai mari decât cele de la Stat, dar nu am cuvinte să expun seriozitatea cu care tratau problemele educatoarele (aveam să aflu că una sau două erau chiar absolvente de psihologie) şi măicuţele belgience aflate la vârsta senectuţii. Grupele erau bine alcătuite, aveau tot ce trebuie: creioane, culori, hârtie, jucării, bomboane, costume pentru serbări, dulăpioare, măsuţe, medicamente de prim-ajutor, gustări. Serbări şi concursuri se făceau mai tot timpul, discret şi fără abuz preotul parohiei venea şi binecuvânta copiii, cine dorea putea să intre şi în biserică, ce mai încolo: o altă lume. La terminarea cursurilor am primit o „mapă profesională” burduşită cu toate desenele, testele, lucrările Cezarei şi evaluările educatoarei. Cezara a plecat din grădiniţă cu ideea ca trebuie să înveţe, să-şi asculte părinţii dar şi să-şi urmeze visele. Şi pe deasupra o mai şi rupea pe frantuzeşte!

Sper că îngerii au pus-o pe Sora Marie-Jolie să aibe în grijă copiii urcaţi prea devreme Acolo, într-o eternă grădiniţă!

---

[1] Să nu-mi spuneţi că nu ştiţi care e !

Gand pe doua roti

Încurajată, probabil, de timida încălzire a vremii şi poate de un freamăt ascuns al unor hormoni ce trepidează chimic în celule, pe drumurile chinuite ale Capitalei cu şef doctor anasteziat a apărut o specie nouă de vieţuitoare cu sânge cald: biciclistul corporatist.

Acest soi de biciclist, se pare, spun unii mai avizaţi, ar avea două subspecii: biciclistul corporatist de multinaţională (mai rar în natură) şi biciclistul corporatist de firmă normală. Din observaţiile timide (am ochelari şi sunt supraponderal) ale subsemnatului, făcute în traficul de pe Dorobanţi, am observat că prima subspecie, cea de multinaţională este încă slab reprezentată, neterminându-şi încă hibernarea în care s-a folosit de maşina de serviciu sau de taxi.

În schimb, biciclistul corporatist de firmă este din ce în ce mai vizibil! Îl puteţi recunoaşte după echipamentul tip „Decathlon reduceri” pe care-l poartă cu mândrie, chiar dacă e cu două numere mai mare/mic decât ar trebui să fie: bicicleta cu un nume greu de pronunţat, pantaloni strâmţi cu bazon dublat, cască multicoloră, geacă şi hanorac plus ochelari irizanţi, musai un rucsac de mărimea unuia de şerpaş.

Sunt cazuri de specimene care au montate cu măiestrie pe căşti minicamere Tv, care să surprindă multitudinea de expresii faciale de întâmpinare pe care le rostesc alţi participanţi la trafic şi chiar amărâţii de pietoni atunci când se intersectează cu astfel de vietăţi.

Biciclistul nostru luptă permanent pentru supravieţuirea speciei, ghidându-se după principiile evoluţionismului darwinist, deşi după opinia mea de umil observator această evoluţie nu are cum sa se împlinească, eforturile speciei soldându-se, de regulă, la supraconsumul de bandaje ghipsate şi, uneori, la aglomerarea spaţiilor reci de la Mina Minovici.

Astfel, în goana cotidiană către nimic, biciclistul nostru nu se sfieşte să ignore cu desăvârşire tricolorul semafoarelor şi dungile albe simbolice de pe afaltul întins peste străzi de puşcăriabilii din branşă. După unii cercetători, acesta stare de semi-stază s-ar putea datora excesului de Candy Crush Saga ori FIFA 20xx în care bicicliştii noştri sunt experţi şi care (excesul ăsta) îi transportă într-o realitate secantă cu realitatea, un matrix în care orice obstacol se elimină prin trecerea la un alt nivel de joc. Totul asezonat însă cu Moroun 5 (hai că ştiu cum se scrie, dar vreau să fac o aroganţă!) la căşti.

Acum, stimaţi prieteni care pierdeţi vremea, apare o problemă, anume care ar fi speranţa de supravieţuire a subspeciei în condiţiile în care lupta pentru spaţii vitale se va acutiza, direct proporţional cu nivelul topirii gheţarilor şi lărgirii găurii din ozon? Şi nu uitaţi că încă nu au apărut corporatiştii de multinaţională, cu biciclete ţâţă de mâţă, mămicuţele cu coşuleţele de merinde şi scaunelele de copilaşi pe ghidoane, pizza delivery boys – aceşti haiduci fără carte (inclusiv de muncă) pe două rotiţe, cu scutere Made in China, motobikerii cu barbă şi căşti tip nazi, îmbrăcaţi în piei şi latex cu ţinte, foarte corecţi şi ce nu au milă de nimeni şi nimic! Care va fi soarta acestor vieţuitoare din jungla urbană în condiţiile date? Ce facem cu cei care îşi ciocnesc civilizaţia cu noi, sau de noi, ăia ce încă mai avem alte opţiuni de deplasare? Sunt aceste specii ce vieţuiesc pe două roţi alternative viabile la problema îmbătrânirii populaţiei? Ce spun cercetătorii britanici? Ne vom putea adapta ? Ce...

Lope de Vega în cartier

Fiţi puţin atenţi ! Se iau câţiva tineri studenţi la teatru (încă, dar nu pentru mult timp), o locaţie neconvenţională şi un text de Lope Félix de Vega Carpio, creatorul teatrului clasic spaniol (!). Mai punem şi nişte costume din garderoba proprie a actorilor, un pic de decor şi nişte muzică trăznită, lumini puţin stângace şi obţinem, după ce presărăm mult, mult, mult efort un happening spumos de duminică seara în stil de poor art de necesitate, în cartierul Titan ! Unde ? În „The Yellow Club”, un loc interesant şi cald, departe de snobismul corporateizat al Centrului Vechi (Nou) şi animat de interesul şi de pasiunea unor oameni, pe care nu-i cunosc aşa bine, dar de care m-am ataşat în ultima vreme.

Spectacolul, care a avut chiar doua acte, s-a numit „Câinele grădinarului” şi am înţeles din afişul minimalist că e un fel de remake al altuia, mai vechi, în care norocoşii vremii   l-au putut vedea pe Florian Pittiş. Cine, sau ce este acest câine misterios care nu apare în spectacol nici în varianta de pluş ? E un câine care nu hăpăie din verdeţurile din grădină, dar nici nu lasă pe alţii să se apropie de ele. Cred că dacă madrilenul Vega s-ar fi născut în Valahia, atunci n-ar fi fost vorba de un câine al unui grădinar, ci de o capră a unui vecin. Dar asta-i alta problemă.

Fără frica de a fi comparaţi cu o celebra distribuţie a piesei jucate la „Bulandra” începând cu 1988, din care l-am menţionat deja pe Pittiş şi la care se adauga Emilia Popescu, Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu, Răzvan Ionescu, Manuela Ciucur, Marcel Iureş, tinerii atacă un gen care în România a devenit periculos: musicalul. Nu sunt cronicar de teatru, sunt doar un consumator vechi al acestei arte şi culmea, un cunoscator destul de bun al culiselor strădaniilor actoriceşti. Aşa că nu o să mai divaghez elegant – asta am facut-o doar aşa, ca să mă dau mare – ci am să vă punctez câteva aspecte.

În opinia mea, de spectator:

1.      am văzut un spectacol „muncit” de nişte tineri viitori actori de viitor;

2.      am râs – deci comedia şi-a atins scopul;

3.      m-am mai liniştit: nu ne-am dus la vale de tot în materie de actorie (Atenţie! Nu sunt fan semizeul Cristi Puiu et comp !)

4.      n-am vazut spectacolul de la „Bulandra”, dar am văzut, demult, „Bună seara domnule Wilde” la Nottara şi de atunci şi până acum nu am mai fost la un musical bun.

Şi ca să închei: vă recomand „The Yellow Club” dacă sunteţi amatori de naturaleţe sau spontaneitate artistică, dacă doriţi să simţiţi vibraţia spiritului actorului şi să vă secantaţi cu inspiraţia lui. Mergeţi la spectacolele (şi nu numai) de acolo şi luaţi cu voi, la preţuri mici şi fără taxe de intrare, câte o porţie de bine. Gândiţi-vă un moment şi la tinerii care au ales această carieră şi care nu fac prostituţie în publicitate şi nici nu trebuie lăsaţi să ajungă să o facă.

Şi poate aceia mai tineri dintre dumneavoastră vor ajunge să spună, urmărind o ceremonie de decernare de urs, de glob, de frunză sau de altă statuetă: „Uite dom`le, pe ăsta l-am văzut la Yellow, lângă Miniş!”

Până acum le-a reuşit.

CAIETELE BATRANULUI VIII

VIII

Am plecat prima dată din ţară în iunie 1992, în Anglia, la un „schimb de experienţă” cu pompierii din Wiltshire. Până atunci nu mi se ivise acest prilej, deşi în timpul vechiului regim se mai pleca: în Bulgaria, fosta Yugoslavie, Ungaria, Polonia, Germania Democrată. Nu aveam însă astfel de pasiuni.

Nu mai ţin minte cum s-a ivit acest prilej, dar cum mă descurcam binişor cu limba engleză, mulţumită Bibliotecii Americane care era atunci pe lângă liceul meu şi pe care o frecventam destul de des în anii de şcoală, m-am înscris pe lista doritorilor de instruire englezească şi, paradoxal pentru lipsa mea de „pile”, am fost acceptat de Comandamentul Pompierilor în componenţa delegaţiei române. Oricum, a trebuit să dau o verificare a nivelului de cunoştinţe de limbă engleză (fiind testat serios de amicul meu M.B.), să-mi plătesc singur taxele de emitere a paşaportului de serviciu, să cumpăr nişte cadouri simbolice pentru gazde etc.

Discutasem cu Ava subiectul plecării şi mărturisesc faptul că intenţionam să nu mă mai întorc în ţară. Se introdusese demisia, nu mai puteam fi considerat dezertor, aveam 32 de ani, nu fuseseră mâncate încă lebedele vieneze, ai noştri (familia) trăiau toţi. Deja se formase un curent de plecări: în Grecia la cules de portocale, în America la rude ascunse până atunci şi netrecute în autobiografii, în Franţa, Italia ori Germania, la prieteni. Ne-am sfătuit şi făcusem un plan ca eu să caut să ajung de acolo în Africa de Sud, care la acel moment primea uşor străini albi. Lăsasem acasă o demisie semnată – doar să-i pună data şi să o depună la secretariatul unităţii. Mai încercasem, cu doi ani înainte, să ajung în Africa de Sud, în 1990, completasem şi nişte formulare stufoase de emigrare, dar ei mă invitaseră la interviu cu soţie cu tot la Belgrad, unde era atunci cel mai apropiat consulat sau ambasadă. Avusesem atunci un mare scandal cu tata care era împotriva plecării noastre pe motivul „pe noi cui ne laşi ?” şi renunţasem (poate prea uşor) la idee, cu toate că începusem să nu prea mai avem bani în acele vremuri de haos şi hiperinflaţie.

În căutarea de bilete mai ieftine, organizatorii găsiseră un zbor charter de weekend de pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” din Constanţa. Asta însemna că trebuia să ajungem la Constanţa cu trenul, să petrecem cam o jumătate de zi pe acolo şi să plecăm spre Albion seara. La Constanţa am fost primiţi foarte bine de comandantul unităţii. Ne-au luat de la gară, ne-au invitat la o saramură de crap meştesugită de colegul G.D., plecat de la Bucureşti şi aclimatizat în Dobrogea, ne-au cărat la aeroport – totul în regulă. Am trecut ca prin brânză de controlul antitero (doar eram de la M.I. !) şi ne-am îmbarcat singuri în avion, noi şi şoimul. Deşi mă mai urcasem în avioane, pentru că la un moment dat aveam Aeroportul Băneasa în zona de sprijin a unităţii mele, zburam pentru prima dată. Avionul, un TU-154 rusesc mi se părea imens, cu toate că ştiam că cel mai mare avion (în afara Boeing-urilor prezidenţiale) era IL-62, poreclit duios de tehnicieni „Baluba”. Ne-am găsit locurile ajutaţi de însoţitoarele de bord şi ne-am aşezat aşteptându-i şi pe ceilalţi călători. Măsurile de securitate nu erau aşa stricte. Echipajul ţinea uşa de la cabină deschisă, fără probleme. Au început să apară şi ceilalţi pasageri. Nu erau mulţi. Toată lumea s-a aşezat şi aştepta ora decolării.

La un moment dat apare una dintre stewardese cu o listă în mână şi începe să caute ceva printre pasageri. Nu prea eram atent la ce se întâmpla, discutând cu ceilalţi colegi. Tipa se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă zâmbind dulce-profesional:

„Sunteţi dl. Negoescu ?”

„Da”, i-am răspuns cu gâtul brusc uscat şi tensiunea arterială în creştere.

„Vă cheamă comandantul în cabină”.

Asta a fost! Mă întorc aştia înapoi. Ori a răsuflat chestia cu demisia, ori au găsit ăia de la protecţie internă (adică foştii C.I.-şti) cine ştie ce despre mine sau familie. Mă şi vedeam singur pe pistă, lângă bagaje, o Ană Karenina părăsită pe beton – nu peron, urmând să trec prin cine ştie ce scandal şi anchete. Mă ridic şi pornesc, învineţindu-mi genunchii în mânerele scaunelor, spre cabina piloţilor, urmat de atrăgătoarea femeie în uniforma Tarom-ului. Ajuns la cabină, comandantul îmi face semn să intru şi să mă aşez pe scaunul, momentan liber, al copilotului.

„Sunteţi domnul căpitan Negoescu ?”

„Da”, spun cu ochii deja umezi.

„Vorbiţi cu Turnul” şi-mi întinde căştile radio. Mi le pun fără să văd sclipirea amuzată din ochii aviatorului.

„Alo”, zic ca boul, cu jumate de gură, de parcă aş fi vorbit la un telefon.

„Ce faci Petrică, pleci în Anglia ? Eu sunt, Cristinel R. mă, am vrut să-ţi zic drum bun. Sunt detaşat aici pe timpul verii”. Şi alte banalităţi la care răspundeam monosilabic-răguşit. Cristinel R. fusese şi el comandant de subunitate în Bucureşti, dar demisionase atras de mirajul câştigării unor bani, mai mulţi. Am mai schimbat câteva cuvinte şi am încheiat discuţia mulţumindu-i pilotului pentru bunăvoinţă.

Am ieşit ameţit din cabină fiind luat în primire de privirile tăioase ale pasagerilor de pe locurile din faţă („cine dracu e ăsta?!) şi am trecut pe locul meu. În scurt timp aeronava a început manevrele de decolare şi în cele din urmă s-a desprins de pistă urmându-şi calea spre Londra. După un zbor în condiţii excelente, poate cel mai bun zbor pe care l-am avut vreodată am aterizat meseriaş pe Gatwick.

Londra mă primea amical cu un soare apunând după o repriză scurtă de ploaie şi o puzderie de iepuri de câmp ţopăind pe spaţiul verde ce delimita pistele terminalului, cel mai depărtat de aerogară.