Cartierul (1)
Soarta a facut sa locuiesc in cartier de aproape 50 de ani. O viata! Am trait transformarile acestuia si-mi pare rau ca, in trecut n-am fost mai atent la ce se petrecea in jurul meu.Cred ca nu aveam mai mult de 5 ani cand, stateam cocotat pe caloriferul din dormitorul apartamentului de 2 camere si ma uitam pe geam sa vad cand vine mama de la serviciu. Bulevardul (Muncii, acum Basarabia pentru ca munca este pentru masini, nu pentru oameni) arata cu totul altfel avand o zona verde cu tufe de trandafiri pe mijloc si cu liniile tramvaiului de-o parte si de alta a acestui spatiu. Prin fata blocului treceau traseele a doua linii: 23, care mergea la Piata Unirii si 24 care mergea spre Dorobanti. Inutil sa descriu traficul pentru ca era foarte redus: taxiuri, cateva autodube si camioane. Autoturismele erau mai rare ca Bentley-urile de azi. In parcarea improvizata a blocului tronau un Mercedes cu numere de Corp Diplomatic, cu care venea acasa domnul Graffi de la etajul 4, sofer la Ambasada Germaniei si care nu vorbea cu familia lui decat in germana, un Renault 16 grena, o bijuterie a unui ceasornicar al carui atelier il mai putem vedea si astazi langa Biserica Baratia, in apropiere de Cocor, un Fiat 850 condus de mama lui Nandi (Alexandra), profesoara de franceza si cam atat. Au mai aparut, ulterior, alte masini, pe masura cresterii prosperitatii locatarilor si diversificarii marcilor comercializate in Romania. Locatarii blocului nu prea apartineau "clasei muncitoare", desi se vroia ca apartamentele sa fie distribuite cu precadere salariatilor de la Uzina Faur (23 August): erau gazetari sportivi, cenzori de presa, ingineri, profesori, oameni de televiziune, arhitecti si proiectanti, actori (tata), cantareti de muzica populara (Petre Sabadeanu), bibliotecari si mai putin functionari sau muncitori. Asa s-a nimerit. Erau si foarte multi copii. Cred ca in total, in blocul meu erau 20-25 de copii de diferite varste, dar eram multi de aceeiasi varsta. De jucat, ne jucam afara, in jurul blocului si pe terenul, gol pe atunci, pe care bunicul Cezarei, arhitectul Pavel Bujenita va proiecta in anii 70 baza sportiva Voinicelul, menita sa stranga toti tinerii si copii cartierului care doreau sa faca sport in mod organizat. Jucam fotbal, hokey cu resturi de crose luate de la meciurile care se organizau la patinoar si multe alte jocuri acum devenite "antichitati". Beam apa de la o cismea din strada, din mana facuta caus si fara frica de boli, mancam corcoduse verzi sau dude din pomii de pe strada si cand faceam rost de 25 de bani sau 1 leu cumparam seminte de la tigancile care vindeau "bomboane agricole" pe care ni le turnau in mana din niste recipiente care aratau mai mari din exterior, decat erau in interior. Nu ca ar fi vrut sa ne fure! Nu, Doamne fereste! Daca ni se facea foame, strigam de jos la cine era acasa si ne duceam sus, singuri cu liftul, cate 3-5 copii pana la usa unuia dintre noi, iar parintii acestuia ne imparteau o paine sau niste mere, struguri, pere, ori chiar prajituri de casa pentru a ne astampara foamea. Ziceam saru` mana si fugeam la joaca. Si nu se supara nimeni ca zdupaiam pe scari sau ca tranteam usile palierelor. Nu ne era frica de nimeni pentru ca defuncta Militie era mult mai profesionista decat actuala Politie si nu lasa lucrurile nerezolvate in domeniul de competenta.
