Mai stii?

Mai stii? Tii minte? Eu da. Stiu totul: de la soarele de supernova din ochii mamei tale atunci cand te-am conceput, de la asteptarea marcata de schimbari de tot felul a venirii tale, pana la frica din acel moment, stiu si traiesc clipele petrecute in vechea masina albastra pandind momentul ce nu se mai anunta, vad si acum chipul tau, amestec de uman si altceva in primele momente dupa ce ai respirat.Dar imi aduc aminte si de momentele de disperare: goana dupa bani, compromisurile, prietenii care mai de care: unii care au inteles, altii care nu, faptul ca viata o cotise, vad si dorinta de a avea tu ceea ce noi, ea si cu mine, doar ne inchipuisem ca exista. Imi reamintesc groaza vazand mercurul termometrelor cum crestea cand boala se instala in trupul tau. Simt si acum disperarea cu care asteptam doctorul si solutiile lui. Am trait durerea sutelor de injectii pe care ti le faceau zecile de madame, pe bani buni, pana ce devalizati si exasperati, a inceput sa ti le faca mama ta, cu infinit mai multa grija si pricepere. Traiesc si acum momentele vietii tale de pana cum: scoli, alte scoli, iar scoli, iti cunosc (chiar daca tu nu crezi) dorintele si aspiratiile. Incerc sa te feresc de greutati, si eu si cea de langa mine. Ii vad si pe cei care acum nu mai sunt, cum se bucurau de fiecare clipa cu tine, asa in felul lor, mai pe placul nostru, mai putin asa cum am fi vrut noi. Si iar vad momentele de cumpana, intrebarile, framantarile, cautarile, modurilor, oamenilor care ar putea sa faca ceva sa iti fie mai bine, sa te simti mai bine, prin care sa-ti aratam mai clar dragostea  de care nu ai fost lipsit, copile, niciodata. Nici macar atunci cand am fost in genunchi (stiai ca am fost ?) si credeam ca totul s-a prabusit in jurul nostru. Vad in privirea ta ca nu esti gata sa iei in piept lupta pentru ziua de maine. Noi vom fi insa langa tine. Cu micile amanunte ale vietii: dragoste imensa, grija, caldura, preocupare, mila si lista poate continua...Toate ti le vom da. Mereu, chiar si dupa ce vom pleca. Sa fii sigur de asta copile, copila !

Din cazarma (4) si ultimul

Initial am zis ca nu voi mai posta nimic pe blogul pe care-l urmaresc doar vreo 2 persoane. M-am razgandit pentru ca vreau sa vad daca ma plictisesc cu exercitiile mele de memorie. Cezara spune ca nu stiu sa ma promovez pe FB, dar cred ca, de fapt, scriu despre lucruri care astazi nu mai intereseaza pe nimeni. Oricum, declar ca voi scrie, in continuare, doar asa...pentru mine.

Hai sa va povestesc o alta faza de cazarma, cam cum decurgea un examen de la scoala militara. Mai intai vreau sa va spun ca se facea carte ca lumea. Adica mult mai mult decat si-ar fi inchipuit cineva din exterior ca s-ar putea face intre zidurile anoste ale unei institutii de invatamant militare. Dar sa revin. Aveam o materie de curs care se ocupa cu invatarea caracteristicilor tuturor tipurilor de masini de pompieri aflate in uz. Si nu erau putine. Cum naiba sa inveti la toate masinile alea: lungime, latime, inaltime, greutate, garda la sol, ce instalatii aveau montate, cata apa sau alte substante incarcau, consumuri de carburant etc. Era dificil. Bineinteles ca s-a gasit o solutie salvatoare. Cu complicitatea subofiterilor tehnici auto care deserveau acele masini, plasam in locuri bine ascunse ale caroseriei "sfintele fituici". Unde  se putea, unii mai si scriau direct pe tabla masinii, cu creionul datel tehnice ale acesteia. Examenul decurgea cam asa: in ziua si la ora stabilite, erau scoase din garaje si aliniate ca la parada, cu toate usile, capacele, chepengurile posibile deschise masinile alese de profesorul nostru (un proaspat capitan caruia toti ii ziceam, pe sub ascuns, desigur, Georgica - desi pe el il chema Viorel !). Se faceau niste bilete cu subiectele alese, treceai pe la masa "comisiei", luai un bilet si apoi aveai cam 6-7 minute sa te duci la masina si sa te pregatesti de raspuns. Minute in care erai disperat sa gasesti fituica ascunsa sau mesajul scrijelit. Asta daca nu cumva cineva, inaintea ta, lua cu el hartia salvatoare sau, asa de chestie, stergea ce era scris cu creionul ! Dupa studiul intens al fiarelor venea profesorul Georgica si te lua la intrebari; daca se prindea ca nu ai habar, te executa repede. Daca il pacaleai si aveai papagal, iti mai punea 2-3 intrebari si iti dadea examenul. Omul asta, saracul, (acum nu mai traieste) era pasionat de fiarele lui, iar unii smecheri, cum era colegul meu S.M., se prefaceau extraordinar de interesati de suruburile si robinetii masinilor si ii puneau  niste intrebari alambicate, exersate mai inainte cu ofiterul tehnic, un tip simpatic si apropiat noua, locotenentul B.M. Bietului "Georgica" i se umfla pieptul de mandrie si se lansa in explicatii din ce in ce mai intortocheate si mai lungi, pana intra in criza de

timp si urgenta examenul devenind mai putin pretentios, spre marea noastra usurare. Saracul Georgica ! Noua ni se parea ca este absurd si marginit, dar s-a luptat cu militienii de la Circulatie pentru ca fiecare dintre noi sa primim permisul de conducere categoriile B si C, care ne asigura chiar o meserie in plus in acele timpuri, in care puteai sa zbori din armata mult mai repede decat si-ar inchipui astazi cineva. Si nu exista demisia !

Nu voi mai scrie despre cazarma, de fapt despre scoala de ofiteri. Doar atat: pe nici unul dintre noi nu ne-a indoctrinat, indiferent cat de mult socialism stiintific bagau in noi; in schimb ne-a invatat o meserie complexa, grea dar cu valente umaniste de neinchipuit pentru cei care astazi vad pe strada doar cliseul SMURD. Le multumesc tuturor profesorilor mei, militari si civili, pentru faptul ca veneau la ore intotdeauna la timp, pregatiti si dispusi sa ne arate tot ceea ce stiau, fara ca noi sa le dam "atentii" si fara sa fie nevoie de meditatii ca sa trecem anul. Si inca ceva: ne tratau pe toti la fel, indiferent daca unii dintre noi eram copiii sau nepotii unor ofiteri superiori, cu grade "grele" si mai ales indiferent daca exista posibilitatea ca, in timp si din cauza sortii oarbe, unii dintre noi sa le devenim sefi - asa cum de fapt s-a si intamplat, in unele situatii.



Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea.

(Georges Brassens)

NU CRED CĂ E O COINCIDENŢĂ

 de: Marin Neacșu  

Am mai spus-o în alte ocazii, coincidenţele se întâmplă de regulă odată la câteva zeci de ani şi ar trebui să se petreacă în mod aproximativ egal în bine şi în rău.

Când însă acestea se “întâmplă” atât de des, şi numai pe o latură a evenimentelor, numai când trebuie să mi se ia un drept, să fiu furat, minţit, înjosit, manipulat, verificat, urmărit, înregistrat, monitorizat, batjocorit, eu nu cred în coincidenţe.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani nici un guvern , nici un preşedinte, nici un partid, nu au reuşit să construiască altceva decât vile.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani încoace, toate combinatele, întreprinderile, fabricile care produceau ceva ce era căutat şi avea valoare, industria chimică, petrolieră, agricultura, industria naţională de armament, energia, transporturile, metalurgia, industria de maşini şi utilaje au căzut toate, s-a ales praful de ele, au dispărut aşa neplanificat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul flota comercială a unei ţări poate să dispară aşa dintr-o dată şi nimeni nu e vinovat de asta, ca şi cum ar fi dispărut sau ar fi fost vândută pentru că nu mai aveam nevoie de ea, fără să punem nimic în schimb.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate combinatele siderurgice ale ţării au încăput pe mâna unei puteri străine, a reprezentantului unei ţări care nici acum, după 100 de ani nu ne-a înapoiat tezaurul dat spre păstrare. Nu cred că este o coincidenţă acest act de trădare naţională.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani, înainte de fiecare mandat de preşedinţie, sau alegeri , candidaţii principalelor partide, sau trimişi ai lor, fac vizite mai mult sau mai puţin oficiale în ţările licuricilor.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că la conducerea ţării, în parlamentul României, în guvern, la preşedinţie, apar mereu persoane cu dosar penal, aflaţi în cercetări, cu dosare de plagiat, incompatibilitate, persoane şantajate şi şantajabile, a căror probitate morală este nu numai îndoielnică ci de-a dreptul scandaloasă, numai bune de manipulat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toată justiţia română sunt aleşi în fruntea ei exact cele mai controversate persoane, dar reevaluate, unii cu procese pierdute la CEDO pentru abuz, că nu mai avem judecători buni în România încât suntem nevoiţi să numim procurori pe post de judecători la CCR, sau că din toţi jurişti României, cel mai bun de ministru al justiţiei este o rudă a primului ministru, aşa cum cel mai bun pentru funcţia de Sef al SMG este un nepot al soţiei preşedintelui.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toţi escrocii internaţionali investesc în România, că aceştia sunt desemnaţi să negocieze “privatizări” strategice din România.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toate privatizările efectuate, nici una nu a reuşit şi toate întreprinderile privatizate au ajuns în faliment, că practic nu mai avem nimic care să meargă în această ţară, nici energie, nici transporturi, nici industrie de armament, nici păduri, şi în curând, nici ape, care vor fi otrăvite prin metoda RMGC sau Chevron.

Nu cred că este o simplă coincidenţă faptul că sistemul educaţional este la pământ, că renumita şcoală românească nu mai există, că şcoala românească scoate numai EBE, şi Mareani aşa cum se exprima eufemistic primul ales al ţării, realizatorul unei “capodopere”. Nu este o coincidenţă faptul că în loc să ridicăm stacheta învăţământului, noi căutăm soluţii să dăm şi proştilor diplomă, să avem nu numai proşti cu diplomă cum déjà avem, dar şi diplomă pentru proşti.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem industrie de apărare, nu mai avem armată, nu mai avem cu ce ne apăra ţara am transformat gradele militare în cocarde pe umerii prietenilor şi slujitorilor politici, că generalii armatei intră în puşcărie mai repede decât membrii clanurilor mafiote, că armata, ca întreg poporul este dezbinată, ajungându-se ca militarii să fie consideraţi coada de topor, sau “minerii” unui partid sau altul.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că se dărâmă spitale şi se înmulţesc cimitirele, că doctorii ne pleacă în străinătate, iar în ţară ne umplem de reprezentanţii a sute de “misiuni evanghelice” care găsesc aici toate condiţiile pentru îndobitocirea celor cu diplomă de prost.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că în loc să fim uniţi, în loc să ne manifestăm ca o naţiune suverană, noi cedăm suveranitatea unor organizaţii sau structuri care nu urmăresc decât spolierea acestei ţări şi ne mai şi federalizăm sub deviza “ cu cât le dăm mai mult din ceea ce mai avem , cu atât vom primi şi noi câte ceva de ros”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că numai la noi se vorbeşte de autonomie, regionalizare, drepturile minorităţilor în timp ce în alte ţări curios, nu sunt astfel de probleme, deşii românii din alte ţări nu au nici şcoli în limba română, nici universităţi şi nu sunt nici lăsaţi să îşi folosească limba română în administraţia locală, dar să mai fie declarată limba română ca limbă oficială.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem nimic şi ne pierdem treptat şi conştiinţa de neam aşa cum nu este o coincidenţă nici faptul că din toată biblioteca Romei au “dispărut “ fără să se ştie cum, exact volumele care vorbeau despre daci.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că pământul sfânt al vechii Dacii, toate centrele energetice şi spirituale ale acestui pământ, Munţii Orăştiei, Munţii Buzăului, Bucegii, sunt cercetate, investigate, scormonite, luate în arendă sau cedate pentru “ dezvoltare” turistică, sau pentru “antrenamente militare” reprezentanţilor unor ţări care în toată istoria ne-au adus numai “bucurii”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate guvernele şi conducerile partidelor, candidaţii la preşedinţie,aveau şi au în componenţă sau erau şi sunt membrii ai unor loje masonice.

Bonus:

Acum două trei săptămâni, a explodat ştirea că serviciile secrete americane au determinat marile firme IT, marile site-uri să le pună la dispoziţie datele şi corespondenţa cetăţenilor pe care ei îi consideră “dangeroşi”(periculosi) fără a fi dovediţi, fără a nici o justificare măcar şi nu numai de la ei din ţară ci din întreaga lume. Europa a reacţionat. Unele ţări cer explicaţii. Altele dau .. aprobări.

Acum câteva zile, România a fost vizitată de conducătorii serviciilor secrete din cele mai puternice state ale lumii. Cine ştie cum se planifică aceste vizite câte măsuri de securitate şi discreţie se iau cu ocazia acestor vizite, ştie că este imposibil ca cele două vizite să nu aibă legătură între ele, pentru că altfel ar fi fost decalate în aşa fel încât să nu existe nici cea mai mică bănuială că s-ar fi putut vedea.

De la vizita celor doi, în Transnistria au reînceput problemele, ruşii si-au adus aminte de transnistreni. Românii nu.

Cu ceva timp in urma, yahoo mail a cerut clienţilor săi să îşi reînnoiască parola, să o schimbe pretextând o “îmbunătăţire “ a serviciilor de securitate a contului.

Nota mea

Am primit acest mesaj de la un amic si mi s-a parut interesant. Ce parere aveti ? Mai avem timp si putere sa ne mai gandim si la astea ?

Sunt un tip important

Sunt un tip important. Adica, de fapt, am devenit un tip important. Nu, nu la serviciu si nici macar acasa. Am devenit important pentru diverse miscari sau grupuri care ma cheama sa semnez nu stiu ce petitie, sa vin in Piata Universitatii la mirosit gaze, sa iau atitudine in problema cainilor, a pensionarilor, a pretului la paine, a taxelor si impozitelor, a bancilor, a spatiului cosmic, a colonizarii lui Marte, a manelelor. Dar cine sunt eu de am asa mare importanta? Un NIMENI, adica un cetatean, un om, un locuitor, un tip, un CNP. De foarte mult timp suntem preocupati de furtunile in paharele cu apa servite de conducatorii nostri iubiti, indiferent cine sunt ei si unde locuiesc cu adevarat. Stalin a spus-o, cica cinic (suna ca dracu!): nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara ! Asa este. Nu conteaza ce parere am eu, conteaza directiva data formatorilor de opinie (citeste: manipulatorilor de opinie!) in functie de interesele cuiva, om sau grup. Si intotdeauna va exista un plan B. Adica, in situatia in care manipularea esueaza se trece la alte mijloace de "aburire" sau se serveste poftei de senzational morbid o alta portie de ceva. Ca si acum: s-a imputit treaba cu Rosia Montana, pac! A aparut nenorocirea cu cainii ! Acum mergem mai departe si vorbim de referendum local ! Si vorbim, si vorbim, si vorbim...
Sa nu ma intelegeti gresit: nu sunt defetist, dar prea usor ne lasam manipulati, pacaliti. Si timpul trece...

O surpriza

Am primit de la unul dintre fostii mei colegi un filmulet, difuzat nu stiu cand la TVR 2, despre Facultatea de Pompieri. Desi aici lucrurile sunt prezentate la modul idealist, nu este rau facut.

http://www.youtube.com/watch?v=AZzgOfOhSVY&feature=player_embedded#t=13

Cartierul (1)

Soarta a facut sa locuiesc in cartier de aproape 50 de ani. O viata! Am trait transformarile acestuia si-mi pare rau ca, in trecut n-am fost mai atent la ce se petrecea in jurul meu.
Cred ca nu aveam mai mult de 5 ani cand, stateam cocotat pe caloriferul din dormitorul apartamentului de 2 camere si ma uitam pe geam sa vad cand vine mama de la serviciu. Bulevardul (Muncii, acum Basarabia pentru ca munca este pentru masini, nu pentru oameni) arata cu totul altfel avand o zona verde cu tufe de trandafiri pe mijloc si cu liniile tramvaiului de-o parte si de alta a acestui spatiu. Prin fata blocului treceau traseele a doua linii: 23, care mergea la Piata Unirii si 24 care mergea spre Dorobanti. Inutil sa descriu traficul pentru ca era foarte redus: taxiuri, cateva autodube si camioane. Autoturismele erau mai rare ca Bentley-urile de azi. In parcarea improvizata a blocului tronau un Mercedes cu numere de Corp Diplomatic, cu care venea acasa domnul Graffi de la etajul 4, sofer la Ambasada Germaniei si care nu vorbea cu familia lui decat in germana, un Renault 16 grena, o bijuterie a unui ceasornicar al carui atelier il mai putem vedea si astazi langa Biserica Baratia, in apropiere de Cocor, un Fiat 850 condus de mama lui Nandi (Alexandra), profesoara de franceza si cam atat. Au mai aparut, ulterior, alte masini, pe masura cresterii prosperitatii locatarilor si diversificarii marcilor comercializate in Romania. Locatarii blocului nu prea apartineau "clasei muncitoare", desi se vroia ca apartamentele sa fie distribuite cu precadere salariatilor de la Uzina Faur (23 August): erau gazetari sportivi, cenzori de presa, ingineri, profesori, oameni de televiziune, arhitecti si proiectanti, actori (tata), cantareti de muzica populara (Petre Sabadeanu), bibliotecari si mai putin functionari sau muncitori. Asa s-a nimerit. Erau si foarte multi copii. Cred ca in total, in blocul meu erau 20-25 de copii de diferite varste, dar eram multi de aceeiasi varsta. De jucat, ne jucam afara, in jurul blocului si pe terenul, gol pe atunci, pe care bunicul Cezarei, arhitectul Pavel Bujenita va proiecta in anii 70 baza sportiva Voinicelul, menita sa stranga toti tinerii si copii cartierului care doreau sa faca sport in mod organizat. Jucam fotbal, hokey cu resturi de crose luate de la meciurile care se organizau la patinoar si multe alte jocuri acum devenite "antichitati". Beam apa de la o cismea din strada, din mana facuta caus si fara frica de boli, mancam corcoduse verzi sau dude din pomii de pe strada si cand faceam rost de 25 de bani sau 1 leu cumparam seminte de la tigancile care vindeau "bomboane agricole" pe care ni le turnau in mana din niste recipiente care aratau mai mari din exterior, decat erau in interior. Nu ca ar fi vrut sa ne fure! Nu, Doamne fereste! Daca ni se facea foame, strigam de jos la cine era acasa si ne duceam sus, singuri cu liftul, cate 3-5 copii pana la usa unuia dintre noi, iar parintii acestuia ne imparteau o paine sau niste mere, struguri, pere, ori chiar prajituri de casa pentru a ne astampara foamea. Ziceam saru` mana si fugeam la joaca. Si nu se supara nimeni ca zdupaiam pe scari sau ca tranteam usile palierelor. Nu ne era frica de nimeni pentru ca defuncta Militie era mult mai profesionista decat actuala Politie si nu lasa lucrurile nerezolvate in domeniul de competenta.

Confuzii

Imi pare rau, dar ieri seara am dat nastere unei furtuni in paharul cu apa ce se numeste Facebook. Desi am spus ca nu voi face postari cu iz politic pe FB, am cazut in pacatul de a-mi da cu parerea despre o decizie pe care o scrasnea amenintator la TV un oarecare Remus P. care, cica, ar fi zilele acestea ministrul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului. Iata stirea: "Ministerul Educatiei Nationale ia in calcul posibilitatea ca elevii care se prezinta la examenul de Bacalaureat sa fie inregistrati, de anul viitor si audio, a anuntat duminica ministrul Remus Pricopie, potrivit Agerpres".
Am fost de parere ca, decat sa dea unor clienti politici abonati la putinii mei bani, fonduri prin care firmuletele rudelor sa intinda fire prin toate liceele si scolile pentru a monta camere TV, care sa capteze si sunete, mai bine ar da bani pentru transportul unor copii ce sunt chinuiti sa mearga pe jos ore intregi pentru a ajunge la scoli demne de peisajul din Gulagul siberian. Si s-a pornit tavalugul. Mi s-a reprosat ca tin partea micilor escroci, care nu vor decat sa fure, sa insele prin copierea subiectelor. Nu stimatii mei interlocutori de pe wall, nu vreau sa-i scuz pe copiatori ! Dar nici sa inghit asa, pe nemestecate, gogosile guvernantilor acestei tari sarace si corupte. Deocamdata mai pot avea si o parere personala. Si parerea mea este ca acest balon care se numeste " masuri de antifrauda la bacalaureat (teste nationale, testari, simulari etc) nu are niciun suport in realitate. Si nu va avea atata timp cat va exista industria underground a meditatiilor de tot felul, incepand cu clasele II, III  si sfarsind cu intrarea la facultate, unde esti "sfatuit" prieteneste sa faci meditatii cu profesorii care au anul I ! Cand eram eu elev, meditatii nu faceau decat cei care vroiau sa invete germana sau pianul si in mod special cine dadea la medicina, unde erau 20-25 candidati pe un loc. Ori la teatru, unde erau 2-3 locuri/an la nivel national. Acum se fac meditatii si la sport ! De ce ? Simplu: pentru intretinerea circuitului banilor (negri, gri) in natura: parintele plateste meditatii profesorului, profesorul imparte cu directorul care-i tine spatele, directorul duce ploconul inspectorului de la sector, acesta il omeneste pe ala de la Capitala/judet, iar inspectorul participa la bunastarea unuia de la minister. De aici, le-am pierdut urma, n-am asa acces !
Si pentru ca se poate, mai apare si afacerea cu sistemele de supraveghere. Stie cineva ce se intampla cu datele culese de aceste echipamente ? Stie cineva ca exista 1 metru cub de legi care se refera la protectia datelor cu caracter personal ? Eu m-as simti jignit sa particip la un examen intr-un mediu coercitiv, supravegheat ca si cei privati de libertate. Ce mai urmeaza? Scanarea, analiza ADN ? N-ar fi mai bine ca onorabilii nostri profesori sa faca subiecte pe care sa nu poti sa le fraudezi ? Ar fi si s-ar si putea, dar cine are interesul ? 

Din cazarma (3)

Am ajuns cu povestirea la momentul examenului de admitere. Dupa terminarea bac-ului a venit momentul cheie: hai la examen la scoala de ofiteri. Examenul se tinea pe parcursul unei saptamani si nu aveai cum sa parasesti incinta scolii. Era si asta o proba, un test psihologic, pentru ca unii nu se puteau obisnui cu restrictiile si paraseau examenul in 1-2 zile de la inceperea probelor. Scoala era (si este) undeva pe Soseaua Morarilor, intre Bd. Basarabia ( pe atunci se numea Muncii) si Pantelimon. Cand ne-am adunat, toti candidatii si am vazut in stanga si dreapta mea doar barbati in toata firea sau baieti in uniforma de militar in termen, pe langa care eu eram un mucos de 18 ani, mi-a cam trecut entuziasmul. Erau foarte putini cei admisi sa dea examenul direct dupa terminarea liceului ! Entuziasmul s-a prabusit de-a dreptul cand am dat nasul cu stilul de viata al cazarmii: scularea la ora fixa, curatarea locurilor in care erau dormitoarele ( 6 insi intr-o camera), toaletele, curtea etc, celebra mancare "de la cazan" despre care o multime spune ca e nemaipomenita, dar eu va spun ca era o mizerie si grobianismul elevilor din anii mai mari, cu care interactionam.
In fine, o mare parte dintre probe le-am dat la actuala Academie de Politie: proba de 1400 m, gimnastica, aruncarea greutatii, sariturile. La tractiuni, cred ca i s-a facut mila celui care le numara, pentru ca din cele 10 obligatorii, eu n-am facut decat 5, dar el a bifat ca le-am facut pe toate ! Eram intr-o forma nemaipomenita, de sahist ! Probele astea au cernut destui dintre candidati. Apoi a urmat o alta vizita medicala, de unde au mai disparut unii, in asa fel incat la sfarsit, la probele scrise, am mai ramas cate 2 pe un loc! Acum venea greul: la romana ma descurcam, la fel si cu economia politica, dar cu matematica era o problema! Am mizat pe bafta de la bac, dar nu mi-a iesit: mi-a picat ceva ce nu prea aveam habar (de fapt, nu aveam habar de 75% din materie). Mi-aduc aminte de examenul scris: stateam cate unul la o masa, mustele bazaiau, era cald, noi eram obositi, n-aveai cum sa copiezi, la supraveghere erau niste ofiteri nu foarte binevoitori, ce mai, greu. Ceea ce n-am aflat eu decat foarte tarziu, era faptul ca lucrurile nu erau intamplatoare, incepand cu aranjarea in sali si cu supraveghetorii: indicatia nescrisa era ca cei care proveneau din familii de militari, in caz de nevoie, sa fie sprijiniti sa treaca de examen: si la matematica era nevoie de sprijin! Dupa ce supraveghetorul a vazut ca 90% dintre noi ne uitam pe pereti cu pixul in gura, dupa deschiderea subiectelor si trecuse aproape o ora, a intrat in panica. A dat discret un telefon si a aparut in sala un lt.colonel, un tip bonom, mai in varsta. S-a uitat pe subiectele afisate, la noi care ne uitam la el ca boii, a dat ochii peste cap, cred ca l-a injurat pe ala care facuse subiectele si a iesit. Brusc, l-a lut o crampa si pe supraveghetor si a iesit si el, dar degeaba ca nu stia nimeni sa rezolve subiectele. Dupa ce s-a intors si avazut ca noi nu "miscasem" nimic, iar l-a luat disperarea. A urmat alt telefon discret si a aparut un ofiter inginer care ne-a intrebat daca stim sa rezolvam subiectele. Tacere. Descurajat, ne-a dat unele indrumari, sa reusim sa ajungem la liman. Nota cea mai mare a fost 7, la proba asta.
La sfarsit ne-au adunat pe toti si ne-au comunicat numele celor 40 de admisi, printre care si eu. Urma sa fim promotia 1981, a treia dintre promotiile care terminau la Bucuresti. Si de aici incepe totul...

O recomandare
Intamplarea a facut sa primesc o legatura catre un blog superb: "Lumea privita cu bunavointa" a unui alt Petru, Petru Dumitriu. Va recomand sa treceti pe acolo, cand aveti timp. Un scris alert, caustic si la obiect, o analiza fina a multor aspecte interesante.

Aviz spre linistire

Nu am de gand sa-l egalez pe Suleyman in numar de episoade sau sezoane, asa ca fac o pauza la serialul cu cazarma.
Am si un motiv: am fost aseara sa ma culturalizez la mall si am vazut un film cu Brad Pitt, ceva cu ziua "z", apocalipsa si alte lucruri incantatoare pentru starea sufleteasca a omului, acest animal domestic ce traieste pe langa casa pisicii.
Filmul mi s-a parut exemplul cel mai bun al faptului ca atunci cand un actor mare ramane fara bani de tigari face repede un film prost.
Nu o sa fac acum cronica de film, dar ca spectator m-am simtit jignit de ceea ce am vazut (in 3d!). Ca scenariu, un mare 0. Vesnica tema rasuflata a zombilor asezonata cu ceva din "Echipa de soc", "Eu, legenda" si altele asemenea. Sa va povestesc pe scurt.
De unde, de neunde apare o epidemie de ceva ce seamana cu turbarea combinata cu lepra si cu gripa (nu conteaza care tip de gripa). Scenaristul cauta sa ne convinga de faptul ca supraaglomerarea, mizeria, alimentatia stau la baza acestei epidemii. Nu se vorbeste nimic de minoritati sau minoritari! Eroul principal, Brad, un tip de casa dar care fusese cam ghidus la viata lui, se pomeneste prins intr-o escaladare a crizei si epidemiei, la Philadelphia. Se trece repede peste un interval de 1/2 zi in care el+nevasta+copil mare+copil mai mic, dar nu prea mic fug cand pe strada, cand prin niste blocuri de locuinte sociale si se ascund de populatia infectata care vrea sa-i muste. Atentie! Doar sa-i muste, nu si sa-i manance, din asta rezultand si una dintre dilemele filmului: ce mancau zombii? Dupa niste alergari pe scari inguste cu o iutime de l-ar fi facut si pe Usein Bolt sa se invineteasca de invidie, toata familia plus inca un copil este salvata de pe un acoperis de bloc, cu un helicopter. Nu rezulta de unde veneau, cine le alimenta, de ce erau asa calmi aia care pilotau, ceea ce te duce cu gandul ca stiau ei ce stiau. Dar nu stiau. In acest moment nu mai stiu ce s-a intamplat pentru ca am fost atent la doua doamne rrome care erau pe puctul sa schimbe niste amabilitati cu unii din sala. Nu s-a intamplat nimic nici aici, dar, in film, intre timp inflorea o alta drama sociala. El, Pitt, plasat pe o nava care dintr-o parte semana cu un ponton cu steag, dar in alte filmari aparea ca USS Ronald Reagan, trebuia sa plece tocmai in Coreea de Sud cu un virusolog, sa dea de urma virusului zapacit. Virusologul asta, n-am inteles eu bine daca era un personaj comic sau nu, dar cred ca facuse biologia la ID. Oricum, dispus sa mearga oriunde pentru a da de virus, bacterie, molecula sau ce-o fi fost. De pe pontonul cu steag decoleaza intr-o secventa de mare angajament ditai avionul tip Spartan cu 4 oameni, sau poate 5, sau poate 6, nu stiu exact si cred ca nici regizorul nu stia, probabil ca uitase inauntru si pe tipii de la props in primele secvente si-i daduse ulterior jos. Eee, de aici se complica treaba! Rezumat: eroul scapa nemuscat din Coreea de Sud unde-l intalneste pe David Morse care nu mai avea dinti pentru ca-i fusesera scosi de aia din Coreea de Nord, preventiv, sa nu-l apuce pofta de muscat (!!!!), trece prin Israel, in scena apare un avion de la Belarus Air (ati vazut cine a dat banii de tigari?), ia avionul, se prabuseste cu avionul, scapa din prabusire (!!!!), ajunge in Anglia la Cardiff, intra intr-un centru de cercetari pe care-l gaseste imediat si, nu va spun cum pentru a va duce si voi sa dati bani sa vedeti chestia asta, rezolva problema virusului !!! Ah, am uitat sa va spun ca, la aterizarea in Coreea de Sud, cum necum, virusologul cu diploma de la ID se impiedica si cade, autoimpuscandu-se in cap ! Recunosc faptul ca, in acel moment am vrut sa ma ridic si sa plec, crezand ca totul s-a terminat inainte sa pot eu manca toate floricelele cumparate.
Oameni buni, finalul e in ploaie (mocaneasca) cand Pitt se reintalneste cu sotia, fiica 1, fiica 2 si baiatul din vecini acum cu statut de adoptat (vedeti unde bate, nu ?). Un film exceptional, doua ore de extaz si agonie comica. Nu-l dati jos de pe Torrente ca platiti curentul degeaba. Promit sa ma mai duc la film la mall !

Amintiri din cazarma (2)

La recrutare cu dosarul in mana

Ma uimeste "succesul" postarii mele de ieri. Toata lumea a descoperit ca...am umor ! Pana si Cezara, desi cred ca i-au trebuit cam mult 18 ani sa-si dea seama. Dar nu-i nimic. Trag aer in piept si continui cu povestea. Imi pare rau ca nu pot explica unele lucruri mai tinerilor mei cititori, dar poate se consulta cu parintii sau bunicii acolo unde subiectele nu au noima pentru ei.

A venit iarna dintre anii 1977-1978 si  cam prin februarie 1978 am inceput demersurile pentru inscriere. Nu era simplu. Iti trebuia o hartie de la liceu, ca esti baiat cuminte, o hartie de la asociatia de locatari din bloc cum ca nu scuipi pe jos si zgarai peretii, nu trantesti usa la lift si nici nu faci galagie cu casetofonul sau picupul (nu erau manele pe vremea aia, dar erau Romica Puceanu si Dona Dumitru Siminica en vogue). Dupa ce faceai rost de hartiile astea cu stampile si semnaturi in regula, iti scriai povestea vietii, adica autobiografia, de parca la 17 ani aveai ce scrie despre tine altceva decat  unde ai invatat, cate cosuri aveai pe nas (frunte) si...nu, despre asta recunosc ca n-am scris ! Dar pentru fiecare scoala sau de la liceu, de la bloc trebuia sa numesti cate 3 persoane care ar fi putut, la o adica, sa dea relatii despre tine. Va dati seama: viata ta depindea de dispozitia mamailor din bloc care subit isi aminteau ca nu le-ai zis saru mana sau nu le-ai ajutat sa duca sticla de bors pana la lift. Apoi venea piesa de rezistenta: tabelul rudelor, cu nume, prenume, adrese, telefoane etc care erau verificate sa nu cumva sa prezinte pericol social sau mai stii ce fel de alt pericol. Cred ca am scris astea de cel putin trei ori! Mereu cand le duceam mai lipsea cate ceva. De fapt, aveau nevoie de timp pentru verificari, lucru pe care aveam sa-l aflu mult mai tarziu, de la un amic ce lucra la Resurse Umane. S-a terminat si asta si dosarul, care se umpluse bine de diverse hartii a fost depus la unitatea de pompieri din spatele Primariei Capitalei. La "Cadre" cum fioros se numeau cei care raspundeau de resursele umane, era un lt.colonel M., un tip jovial cu un aer de bunicut, dar uns cu toate alifiile (sau vaselinile, pentru ca am aflat ca provenea din Uzina 23 August - Faur, unde practicase nobila meserie de prelucrator prin aschiere si de unde Partidul il recrutase si-l facuse ofiter, pentru ca avea o origine absolut sanatoasa). Am sa aflu ulterior ca tipul ala si unul dintre subordonatii lui, un adjutant cu voce subtire si trup de balerin, trecusera pe la toate persoanele pe care le inserasem eu in hartii. Pe la toate! Realizati ce volum de munca si cata hartie, toata pentru un elev care nu facuse nimic toata viata. Dar asa mergeau treburile atunci. Si poate ca nu era total gresit.

Mai relaxat, ca eu ma si vedeam intrat la scoala de ofiteri, am trecut peste ultimul an de scoala si am ajuns la marele hop: bacul. V-am spus deja: cu matematica nu prea ma impacam, poate cu partea de algebra si analiza matematica, unde mai miscam cate ceva, dar geometria si trigonometria ....

Cum, necum am trecut de bac luand nota...10 la matematica unde mi-a cazut singurul subiect din toata analiza matematica pe care-l stiam: ceva cu grafice si functii. La Limba Romana am luat 7, batand campii cu gratie pe 8 pagini de caiet studentesc despre Stefan cel Mare si Mihail Sadoveanu. Imi pare rau, recunosc cu orice risc faptul ca nu am putut sa-l citesc pe Sadoveanu niciodata. Nu m-am descurcat nici macar cu Dumbrava Minunata ! Dar vazusem la TV toate filmele cu scenarii dupa romanele sale si nu m-am sfiit sa le povestesc in lucrare. Probabil ca cei care corectau s-au prins, ca mai mult de 7 nu mi-au dat. Dar 7 la Romana cu 10 la Matematica si cu 10 la proba practica au insemnat un 9 valoros la bac. 

Tata, mandru si linistit ca nu mai trebuia sa ma detaseze intempestiv la Lotru m-a dus sa-mi fac pozele la un fotograf, fratele celui de la Teatrul Nottara, pe care-l cunostea si ca atare am o fotografie pe diploma ca si acum, dupa atatia ani, imi vine sa o arunc pe foc: o privire tampa de miel promis de Paste, privind spre zarile unde cad zapezile de altadata, un fel de Buster Keaton liric si cu ochii umezi cu ajutorul strabunicului photoshop-ului.

Dupa aceste evenimente a urmat ultimul hop: vizita medicala unde timp de o saptamana am facut turul Policlinicii MI si am constatat la sfarsit ca sunt sanatos si apt. 

Liceul s-a terminat, cu agapa la munte, la Bolboci, dosarul era OK, eu sanatos, urma examenul. Dar despre acesta, data viitoare.

Amintiri din cazarma (1)

Cum am ajuns la scoala de ofiteri

Zum, zum, zuum, soneria de la usa, de trei ori scurt, ca asa o fixase tata. Nu-i placea taraitul obisnuit al acesteia si-i maltratase clopotul cumva de acum doar bazaia. Am deschis usa si era mama. Venea de la serviciu, un institut de cercetari cu un nume pompos si lung, undeva in Pipera, pe unde era un club de popice, parca "Vointa" sau asa ceva. Dupa cateva urari de bine la adresa tramvaiului 24 isi tranti geanta si nelipsita sacosa pe fotoliul pe care statusem eu pana atunci citind ceva si incepu o poveste despre nu stiu ce control de la pompieri fusese la serviciu si ofiterul inspector o intrebase, vazand cum o cheama, daca e ruda cu fostul colonel Costica Negoescu, mort cu ceva timp in urma (eram in 1977), de la Revista Pompierilor. Dupa confirmarea primita de la mama, din vorba-n vorba, nu stiu cum s-a ajuns la mine: ca termin liceul si ce-o fi mai departe etc etc, o barfa la o cafea din inlocuitori. Nu stiu despre ce-or mai fi vorbit, dar la sfarsit concluzia a fost ca n-ar fi rau sa incerc la examenul din iunie 1978 de la scoala de ofiteri pompieri din Bucuresti. Va inchipuiti: hai ca-i bine, salariu mare, casa, haine, pensie, viitor de aur. Acum, de ce sa mint; nici eu nu eram un eminent, iar in anul 1978 terminau liceul doua promotii: una care facuse 12 clase, ca mine, iar alta, rezultatul nu stiu carui experiment, cu 13 clase. Concurenta era mare, inclusiv la Politehnica unde vroia mama sa dau, sa ajung inginer ca sefii care-i mancau sufletul stiind ca renuntase la ASE in anul III ca sa se marite cu tata, eu aparand imediat ca sa cimentez relatia. Realitatea era ca eu nu aveam si nu am nici acum nimic in comun cu stiintele exacte, pompate in noi frenetic la Liceul Industrial "Spiru Haret" - pe atunci cu profil electrotehnic. Tata, mai intuitiv, deh - actor, ma avertizase deja:"Ba, sa nu crezi ca o sa stai acasa sa-mi mananci pensia ! La Lotru ba, la Lotru te duc! Lotru era nu stiu ce santier fabulos, al nu stiu carei termocentrale, probabil deja vandute la fier vechi acum, asa ca nu sariti pe Google Map sa vedeti ce e acolo. Sperietoarea cea mare era, insa, serviciul militar obligatoriu de 1 an si 6 luni la fortele terestre si 2 ani la marina. La marina facuse armata si Tony, fratele mai mic al mamei pe care mi-l amintesc intors de acolo cumintit si slab mort, desi se invartise de un post de furier, pe uscat, pentru ca scria si desena foarte frumos.
Ce mai, incet incet ideea cu armata la pompieri (despre care nu stiam nimic!) incepu sa prinda radacini si in cele din urma, in iarna m-am decis: ma duc la scoala de pompieri, care culmea era la 4 statii de tramvai de blocul meu. Si acum e tot acolo, da-i zice facultate de pompieri: o tampenie, o sa vedeti de ce, daca aveti rabdare sa cititi postarile ce vor urma.

Zile de vacanta in Bucuresti

Am mai ramas cu cateva zile de vacanta pe care mi le petrec (pierd) acasa, intre betoanele carpite de Negoita. Ma uit la jalnica perspectiva pe care mi-o ofera balconul etajului 1: masini prafuite ce se odihnesc pe locuri de parcare obtinute in urma unor grele lupte cu ADP-ul, un tip cu o Dacia Break griulie (!) care vinde pepeni in sistem direct marketing, adica din portbagaj, niste pensionari care trec incolo si-ncoace agitand sacose din panza, personaje de stearsa coloratura vietuind intre doua mandate postale, tipi ce par a avea mult timp liber, pisici costelive cu ochii sticlind siret, praf, gunoaie maturate de vant, muste (or fi tze-tze ?), paianjeni pe picior de emigrare spre alte zari. Nu lipseste zgomotul ambiental: flex, ciocane, tobogane pentru gunoi pe care se arunca sticlele cu dopuri necastigatoare. Lipsesc manelele si asta ori pentru ca este post, ori pentru ca melomanii in cauza lipsesc de acasa.

Dimineata, pe racoare au trecut si alti prieteni din zona: doi tipi care ma anunta in gura mare ca vor lua fier vechi, o echipa vesela de la acelasi ADP care cu niste scule cu multi decibeli tundea iarba, la ora 7,30, gunoierii cu o masina inteligenta ce piuie cand da cu spatele, o doamna distinsa, inalta care vorbeste singura, o fata, scunda si grasa care vorbeste singura (nu cred ca vorbesc una cu alta) si noul vecin cu noua lui motocicleta, pe care o invidiaza Cezara, starnind toate alarmele masinilor prafuite de care am amintit. Dar nu mai dureaza mult si voi reincepe serviciul. Totul va intra in normal. Ce frumos a fost si anul acesta in concediu!

Opera de arta

                                         Copie dupa Durer - tus negru - ©Negoescu Cezara

Primul gand (zob)

M-am hotarat sa-mi fac blog ca sa fiu trendy. Cica orice barbat matur, copt adica, ar avea ceva de spus celorlalti. De fapt cred ca odata cu trecerea timpului vreau sa fac, in mod accelerat, cam tot ceea ce n-am facut pana acum: amanta, copii din flori, doctorat, casa pe pamant, blog. Pazea!