IATA DE CE

Constatând cu plăcere şi surprindere că, totuşi, sunt persoane, prieteni sau doar cunoscuţi, care citesc postările mele de pe blog, mă simt dator cu o explicaţie. Trebuie totodată să fac unele precizări şi acelora care m-au etichetat, într-un fel sau altul, ca „expirat” sau care mi-au servit lecţii de viaţă deşi n-ar avea motive (încă).

Deci: nu am de gând să-l concurez pe Varujan şi nu jinduiesc după premiul „Puliţăr” ! Am declarat, poate prea voalat că nu intenţionez decât să las, pentru ai mei şi pentru prieteni o urmă pentru ca aceia care vor veni după (nu mă întrebaţi „după ce?”, că nu vă răspund) şi care precis că nu vor avea timp, să afle cine am fost şi cum arăta epoca în care am trăit.

Nu am pretenţia unui talent nedescoperit sau nerecunoscut.

Nu vreau să devin membru al Uniunii Scriitorilor, Umoriştilor, Artiştilor.

Nu vreau sa devin nume de stradă, piaţă, alee sau staţie de metrou.

Nu scriu pe bani – pe banii altora.

Nu vreau să apar pe sticlă (poate pe o bancnota !).

Nu divulg secrete de stat, de serviciu sau de alcov. În postările mele nu jignesc pe nimeni şi, cu toate că majoritatea personajelor sunt reale, nu mă folosesc de numele lor complete tocmai pentru a le proteja identitatea, memoria şi prostiile făcute cu toate efectele lor.

Acelora cărora le displace stilul, autorul, sau orice altceva în legătură cu blogul le sugerez să se folosească de opţiunea „Blocked” sau „Delete”. Postările pot fi transmise mai departe (hai că sunt chiar curios !) cu indicarea sursei.

CAIETELE BATRANULUI IV

IV

Nu înţeleg nici acum motivul pentru care tata se supăra atunci când chemam, fără ştirea lui, câte un prieten de aceiaşi vârstă cu mine, din vecini să ne jucăm împreună. N-am reuşit,   într-o viaţă de om, să stăm suficient de vorbă şi să ne cunoaştem aşa cum ar fi trebuit, unul pe altul. Ştiu sigur că mă iubea şi că ar fi făcut totul pentru mine. Am avut, din nefericire câteva opinteli în viaţă care mi-au demonstrat că tata era capabil de multe compromisuri ca să-mi fie mie bine. Niciodată, în legătură cu aceste evenimente (e adevărat, nu multe) nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut niciun reproş sau apropo.

Tata nu-şi pusese placuţă pe uşă, cum era moda vremii: „Arhitect Ion Popescu”, sau „Vasile Mihai” şi dedesubt: „Inginer”. Nu, însă scrisese mic, undeva pe un spaţiu meschin ataşat butonului soneriei, pe un cartonaş aproape invizibil : „George Negoescu – Actor”. Nu vedea nimeni nimic, bineînţeles. Modest şi recunoscându-şi limitele nu voia să se facă mare caz de profesiunea lui, mai puţin obişnuită. Pe undeva conştientiza, probabil şi faptul că nu era un Ion Dichiseanu sau Alexandru Repan, ori un George Constantin,  ca să nu-i amintesc decât pe câţiva dintre mai tinerii lui colegi de pe scena Nottara-ului de pe atunci.

Îl chemasem în ziua aia, după pranz, pe Mihai, care era şi el singur acasă şi cu cheia de gât să ne jucăm împreună, la mine. Mama trebuia să apară de la serviciu pe la cinci şi mai era până atunci. Ştiu că înşirasem nişte jucării, maşinuţe şi camioane, apoi ne apucasem să jucăm un Piticot când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. Mi-a cazut tavanul în cap! Instantaneu, o serie de minciuni pregătite din timp pentru astfel de ocazii, mi s-a şters din memorie. Nu avea un program fix, lipsea de acasă în funcţie de orarul repetiţiilor şi al spectacolelor. Uneori mai colabora la câte un film sau la radio, la „teatrul radiofonic”. Televiziunea era încă în „scutece”. Oricum – n-aveai cum să afli când pleacă şi când vine. Nici mama nu-i ştia programul. A intrat în camera de zi şi n-a spus nimic când ne-a văzut pe amândoi. L-am simţit însă că nu i-a convenit prezenţa lui Mihai acolo. Cred că m-am schimbat la faţă pentru că Mihai şi-a înhăţat cele două-trei jucării cu care venise, a mormăit un bună ziua şi a plecat urgent, coborând scările spre etajul III câte două trepte odată.

După aia a început scandalul (scurt), plus două perechi de palme (bonus). Am scăpat numai cu atât şi cu obrajii zebraţi m-am refugiat să plâng, în tăcere, în dormitor. M-am mai gândit, uneori, la motivul pentru care nu-i plăcea să mă ştie împreună cu alţi copii singur acasă. Poate că se temea să nu ne angrenăm în cine ştie ce jocuri tâmpite (aveam 8-10 ani) şi să ajungem să cădem de la etaj (era o „modă” a unor astfel de accidente), ori să aruncăm blocul în aer jucându-ne la „gaze”.

Sau, mai degrabă,  poate nu voia ca ceilalţi copii să spună acasă cum arata apartamentul nostru. Adică destul de modest în comparaţie cu altele. Nu aveam „covoare persane”, mobilă cu luciu,  pendulă sau lustră din „import”, tablou cu ţiganca cu liliac şi ţâţe, aspirator Buran,  frigider Zil ori televizor Grigorescu. Nu, nu aveam nici măcar aragaz cu cuptor! Cred, acum, că părinţilor mei nu le convenea faptul că, deşi aveau un statut de „intelectuali” după standardele vremii, casa lor arăta mai degrabă ca a unui muncitor sau funcţionar oarecare.

Niciodată ai mei şi în special tata n-au ţinut la aceste aparenţe, deşi poate mamei i-ar fi plăcut, ea fiind mai cochetă. În schimb tatei îi plăcea „viaţa boemă” pe la instituţii de prestigiu ale vremii: Cina, Gradiniţa, Peştera, Podgoria, Lido.  Şi mai avea o pasiune: cumpăra cărţi. Din librării sau de pe la anticariate achiziţiona mereu cărţi de artă, de călătorii, aventuri cu care umpluse o bibliotecă consistentă. N-am văzut, iertată-mi fie afirmaţia, în casele mai „pricopsite” pe care le invidiam şi mi se păreau extraordinare ale foştilor prieteni, atâtea cărţi câte se puteau găsi la mine. Cărţile alea, ale unor autori eterogeni ca: Alexei Tolstoi, Jules Verne, Gogol, H.G. Wells,  Alexandre Dumas, Petre Ispirescu, Şalom Alehem, Ion Creangă, Karl May, Mark Twain, Zaharia Stancu, Marin Preda, Radu Tudoran, Petru Dumitriu m-au format şi transformat în mare măsură, m-au pregătit pentru viaţă într-un mod special.

Când peste ani le-am aruncat viaţa la gunoi, după moartea lor, i-am mai ucis odată risipind toate obiectele din casă. Am dat cărţile gratis, peste 700 de titluri, cuiva care a venit cu sacul să le ia, mobila care mai putea fi folosită, lucrurile personale, tot.

N-am păstrat decât două abume cu poze: unul cu fotografii ale unor vremuri în care grijile păreau să nu existe şi un altul în care tata, în ultima parte a vieţii, strânsese mai multe fotografii din viaţa sa de pe scenă, nemulţumit fiind de cartea „Viața pe o scândură – Nottara, schiță de portret” de Doina Papp, pe care o considera scrisă în grabă, incompletă.

CAIETELE BATRANULUI III

III

Maşina elegantă semnaliză şi se apropie usor, aproape fără zgomot de bordura din granit solid a trotuarului. Şoferul opri chiar la intrarea pe aleea blocului unde,  în acea după amiază de vară ne jucam galagioşi şi transpiraţi. Tânărul de la volan, îmbracat în cămaşă albă cu mâneci scurte, fără cravată şi cu pantaloni bleumarin impecabili coborâ şi-şi aprinse o ţigară cu filtru. Nu fuma în masina, pentru că „Tovarăşului” nu-i plăcea mirosul stătut de tutun. Doar blonda „Tovaraşa” mai fuma uneori pe drumul spre munte, duminica. Se uită la ceasul marca Raketa, „Made in CCCP”, cu cadran negru şi carcasă aurită, de la mâna stângă. Mai erau vreo  5-6 minute până la ora fixată pentru întâlnirea cu cel pe care trebuia să-l ducă direct la vila de protocol, la petrecere. Privi spre Piaţa Muncii mijind ochii, vădit deranjat de apusul violent care domina Capitala. Traficul era ca şi inexistent: câteva taxiuri, tramvaie sau camioane.

Noi, copiii, ştiam despre ce este vorba. Venise maşina să-l ia pe tata lui Dragoş „la spectacol”.  Habar n-aveam însă pe atunci ce spectacol era şi al cui era Mercedesul negru, impecabil, cu un număr ce începea cu 1-B şi după care urmau foarte puţine cifre.

Dragoş statea la 3 camere, la etajul I, chiar deasupra intrării în bloc. Bunică-sa îl supraveghea, din când în când, din balcon, mai ales că noi ceilalţi îl mai şicanam uneori că era cam durduliu şi răsfăţat. Tiberiu, Cristi, Mihai, Silviu, Gelu, Doru, eu, nu lipseam de la joacă niciodată, poate doar când ne dobora o răceală şi tanti Vivi, de pe straduţă ne găurea fundurile cu Polidin, sau când făceam un pojar – pe care trebuia sa-l ai de trei ori, până la obţinerea imunităţii, pentru că nu se făcea pe atunci un vaccin şi pentru asta. Ne jucam pe aleea îngustă şi pe spaţiul verde al blocului, de regulă jocuri războinice gen nemţii şi ai noştri, de-a indienii, dacii, cavalerii teutoni sau de-a piraţii, influenţaţi de filmele pe care le vedeam la „Gloria” sau la „Munca”, în cartier. Îmi aduc aminte că Winnetou era pe primul loc atunci în preferinţe, mai ales că pe la raioanele de jucării din librării – pentru că acolo se vindeau jucăriile, găseam cunune cu pene colorate, ca ale şefilor de trib şi pistoale de plastic cu capse jalnice ce „pliciuiau” anemic.

Pe alee îşi făcu apariţia domnul Daia, de la II, masiv, serios, păşind agale spre uşa din fier blocului. Începu un concert de „Săru`-mânaaaa!” pe măsură ce trecea pe lângă fiecare pici. Nu ratam salutul pentru că riscam cel puţin o urecheală de la părinţi dacă aflau că am fost „nesimţiţi” şi nu am acordat respectul cuvenit vecinilor. Tuturor vecinilor. Domnul Daia se pierdu majestuos în holul lung şi răcoros, spre liftul cu care noi, ăia sub 14 ani, nu aveam voie să mergem neînsoţiţi. Iată-l şi pe „Avocatul”, un tip pe care n-am ştiut niciodată cum îl cheama cu adevărat, cărând în ritm săltăreţ o servietă imensă, doldorisită cu hârtiile justiţiabililor. Peste mulţi ani, Avocatul, ajuns între timp un alcoolic notoriu avea să moară, într-o noapte, pe stradă cu minţile duse, singur, mizer la câţiva paşi de bloc. Încet-încet veneau acasă şi ceilalţi locatari de pe unde lucra fiecare.

Şoferul nu se apropia de alee, dar nu pierdea din vedere uşa blocului. Se făcuse ora. Iată-l şi pe tatăl lui Dragoş. Nu foarte înalt, bronzat, zâmbitor răspundea copiilor care-l salutau. După câteva cuvinte schimbate cu Dragoş, se îndrepta încet spre maşina.

Şoferul se replie imediat şi veni în întâmpinarea artistului. Îşi strânseră mâinile, semn că se mai întâlniseră şi altădată. Tânărul luă mica valijoară, în care era frumos împăturit costumul popular, din mâinile artistului şi cu o mişcare dibace o strecură în portbagajul bombat al limuzinei. Îi deschise artistului de pe Mureş şi de pe Târnave uşa şi asteptă ca acesta să se cufunde pe bancheta din spate. Se urcă la volan şi se puse lin în miscare. Cu o manevră uşor ostentativă întoarse în loc, chiar în intersecţia cu Şoseaua Caţelu şi se îndreptă spre centru.

Un tramvai trecu zdrangănindu-şi vagoanele vopsite în alb-roşu, salutând pufăind din aerul comprimat al frânelor apropierea staţiei de la semafor. Din ultimul vagon, ca sa fie mai aproape de alee, mama se dădu jos ţinându-şi în mână geanta şi sacoşa în care cumparase două „dâmboviţe”. Ceva cald năvali în inima mea de copil şi am alergat să o întâmpin. Am pupat-o pe obraz simţindu-i acel parfum atât de drag şi de cunoscut a cărui aromă n-a părăsit casa noastră nici după ce am zugrăvit-o, dupa moartea ei. „Ce faci, ai mâncat ? Da, dar dă-mi şi mie un colţ de pâine ! Dă-mi şi pentru Doru, că şi el mi-a dat ieri.” Şi rupeam un sfert dintr-o pâine cu care fugeam între ceilalţi copii.

Mama se ducea încet spre intrare, pe alee, iar eu eram mândru că ceilalţi copii strigau conştiincioşi: „Săru`-manaaaaaaa!”

CAIETELE BATRANULUI II

II

            „O să facă chelie, ascultă la mine Georgică”, îi spuse Marin Bărbieru` lui tata    cocoţându-mă pe o scândurică sprijinită de braţele somptuase ale unui masiv fotoliu de frizer ce, sigur, cunoscuse şi vremuri de glorie. Aveam puţin peste 6 ani şi tata mă ducea, invariabil, să mă tundă la Marin Bărbieru`, cunoştinţă veche care-şi avea prăvălia de mandatar pe undeva pe la întretăierea Căii Călăraşilor cu Str. Theodor Speranţia („Speranţa”, cum îi zicea toată lumea), la fosta Bariera Vergului, zonă acum disparută sub asfaltul Bulevardului Decebal.

N-am făcut chelie, deşi am fruntea cam lată, sau cum zicea cineva „dată peste cap”.  Asta, alături de hipertensiunea arterială  e o moştenire din partea mamei. Ai ei aveau forma asta a frunţii, cu inserţii laterale pronunţate.

Ritualul ăsta al tunsului, nu mai ştiu la ce perioade, mă panica enorm. În principiu, îmi plăcea la frizer, dar îmi era groază să nu cad de pe scândurică şi să-mi sparg capul. Mi-era frică şi de foarfeca pe care burtosul de Marin o mânuia ţăcănind pe la urechile mele, turuind vrute şi nevrute cu cei care se opreau în faţa prăvaliei să-l salute şi să mai schimbe o vorbă. Dar cel mai mult îmi era frică de briciul cu manere din os, Solingen, cu care îmi îndrepta perciunii şi-mi decoperta ceafa. Simţeam o dulce uşurare când dădea semnalul de terminare şi-mi curaţa faţa, fruntea şi ceafa cu pămătuful obosit pe care-l mânuia cu dexteritate împrăştiând nori de talc cu parfum de mentă. Urma o adevarată frecţie capilară cu „Lavandă Triplă” şi o pieptănătură exemplară, cu un pieaptăn metalic. Cu freza impecabilă, trăznind a parfum ieftin şi cu firişoare de păr rebele intrate pe sub bluză până pe şira spinării, ce îmi provocau senzaţii de nedescris, plecam fericit că am scăpat cu urechile netăiate şi neprăvălit de pe scaun.

Marin Bărbieru` facea încă de pe atunci parte dintr-o lume care murea. O lume a micilor meseriaşi, relativ scăpaţi de etichetele de „burgheji” pentru că n-avuseseră cine ştie ce averi şi nici nu asupriseră în mod evident pe careva. Statul le confiscase pravaliile, dar îi lăsa să muncească, sub denumirea populară de „mandatari”, obligaţi să plătească o anumită taxă pentru această libertate. În acest fel subzistau o mulţime de meşteri şi meserii: cizmari, ceasornicari, croitori, lăcătuşi, ceprazari, tutungii, cârciumari, cofetari. N-a durat mult şi a dispărut şi acest privilegiu, înghiţit de nişte aberaţii organizate: cooperativele meşteşugăreşti şi liceele de profil. Statul le lua şi dreptul la muncă liberă aşa cum le luase atelierele, sculele, vieţile.

Ultimii meşteri plecau dintre noi pierzând teren în faţa şcolilor profesionale ori post liceale care scoteau lucrători „calificaţi” pe bandă rulantă, conform cerinţelor vremii. Oamenii ăia pierduseră tot. Autorităţile entuziasmului muncitoresc le naţionalizaseră prăvăliile sau atelierele, îi obligaseră să predea majoritatea sculelor cu care-şi exercitau meseriile. Şi mai important, cred eu, pierduseră dreptul de a forma ucenici si alţi lucrători.  Nu ştiu foarte mulţi dintre ei care să se fi adaptat prea uşor la aceste modificări.

În schimb constat că, acum, criza prelungită a făcut să reapară îndeletniciri pe care le credeam dispărute: croitori, cizmari, lăcătuşi-mecanici, ceasornicari. Am vazut până şi la Paris ateliere de retuş care păreau destul de solicitate.

CAIETELE BĂTRÂNULUI

Aş fi preferat să scriu pe hârtie. Chiar pe un caiet, de „dictando”, studenţesc sau tip A4. Numai că n-ar avea cine să facă transcrierea, hârtia este mai perisabilă (se poate spune aşa?) decât memoria digitală şi ar dura şi foarte mult: până găsesc pe cineva dispus să le transpună, până se fac corecturi, altă tehnoredactare...prea mult timp şi s-ar putea să-mi piară cheful.

Nu ştiu acum foarte bine de ce fac asta. Poate e o toană, poate e ceva care a existat întotdeauna în genă, cuibărit acolo, între formulele ciudate ale proteinelor şi acizilor cu nume imposibile.

Poate e o dorinţă refulată, un ceva neîmplinit, copilăresc şi care şi-a găsit tocmai acum să se răzvrătească şi să iasă la lumină. Sau poate e doar teama. Teama de a nu fi dat uitării prea repede, pe vecie, după ce se va trage linia socotelilor. Şi regretul pentru faptul ca voi rămâne un necunoscut pentru copiii mei, un necunoscut a cărui figură se şterge încet şi implacabil spălată de valurile vieţii şi ale timpului, timpurilor.

Dramatic?  Patetic?  Teatral?  Eh, un pic, probabil ca efect al deprimantei ceţe care acoperă acum Bucureştiul.

I

Bătrânul. Aşa-i zicea mama bunicului patern. De fapt, îl chema aproape ca pe mine: Petre. Petre Negoescu. Un tip original, îmbrăcat întotdeauna impecabil, cu lavalieră şi borsalină care trăia, chiar şi atunci în vremea copilăriei mele, în afara timpului său. Nu cred că avea mai mult de cele 4 clase, suficiente şi corespunzătoare nivelului de început de secol XX balcanic, pentru cei care nu aspirau decât să fie mici meseriaşi. Şi asta şi era: un fost mic meseriaş, frizer, ori cum spunea el, „bărbier”, tot fost posesor de o amărâtă frizerie şi de mandolină, pe la Sulina timpurilor lui Jean Bart (pe care bunica, pe numele ei de „domnişoara” Maria Spiru Orcula, îl afurisea pe greceşte să nu înţelegem noi copiii ce spune, ori de câte ori îi auzea numele).

Bătrânul o cunoscuse pe bunică-mea tot la Sulina, în timp ce-şi făcea serviciul militar ca marinar. Nu ştiu ce se întâmplase, ce fel de dragoste fusese, dar Bătrânul o „răpise” de acasă pe Maria, ce avea doar 15 ani pe atunci, spre disperarea „Bunelului”, străbunicul, care pe vremea aia era posesor de pilotină[1] şi i se spunea „Barba Capitano” ca de altfel fiecărui barcagiu ce avea orice ambarcaţiune putea sa plutească şi avea vâsle şi se putea deplasa pe apă.

Spiru (Spiros) Orcula era originar din Grecia, de undeva din zona Pireului şi se stabilise nu ştiu cum şi de ce în colţul de Rai ce era Sulina de atunci, aflată sub administrarea Comisiei Europene a Dunării[2]. S-au mai pastrat doua-trei fotografii ale timpului arătând o casă înnecată în verdeaţă şi nişte feţe emoţionate, desprinse parcă din filmele mute ale copilăriei cinematografului.

A urmat o nuntă a cărei unică mărturie – certificatul de căsătorie a ajuns până la mine, îngălbenit destin caligrafiat caraghios şi impozant, singur testimoniu palpabil al formării familiei mele. Au urmat copiii, nu mai stiu câţi, sau câte fete şi câţi băieţi, dar când m-am născut eu, nu mai erau în viaţă decât doi: tata şi unchiul meu, Costică, ofiţer superior în fostul Comandament al Pompierilor.

Familia bunicii s-a tot mutat: pe la Tulcea, unde s-a născut tata, pe la Costeşti, în Argeş, în Piteşti pe unde mai sălăşuiau împraştiate rudele bunicului şi mai apoi la Bucureşti, punctul terminus al viselor dar şi al agitaţiei vieţilor lor.

Bătrânul trăise „periculos”: beţii, bătăi în cârciumi şi probabil dese escapade pe la casele cu felinar roşu la poartă. Pentru că se considera mare crai, i se păruse la un moment dat că avea urechile cam mari şi cam inestetice, aşa că a facut, cine ştie unde şi cine ştie cum, o operaţie de „ajustare”. Rezultatul ? Surzise lemn la una dintre urechi, numai ştiu la care, afecţiune ce se complicase în timp afectând şi cealaltă ureche. Acum viaţa nu-i mai permitea decât aventura unor pateuri mâncate pe furiş, la „varice”, la fostul Polar din apropierea Pieţei Romane. După ce batea tot Bucureştiul pe jos, dar îmbrăcat la patru ace se întorcea în cămăruţa din Str. Traian 70 A unde îl aştepta bunica. Îl intampina cu urări în greceşte în care-i amintea că plecase de 5 ore să ia nişte ulei sau brânza şi venise fără nimic în plasă, dar şi fără banii de coşniţă.

„N-am găsit Mario”, zicea spăşit fostul cavaler pe care timpul îl transformase într-o glumă.

„N-ai găsit Petrică, dar cu firimiturile astea de pateu pe rever ce-i ?”

„Care? N-am mâncat nimic”.

„Mai bine mâncai otravă!” Şi urma ceva în greceşte. Dur.

„Ce-ai zis ? Ai zis ceva de rău, nu-i aşa ?”

„Nuuu ! Numai de bine !”

N-a mai rămas nimic din toate acestea. Până şi urnele cu cenuşa lor, depozitate în sediul fostului Crematoriu Cenuşa s-au pierdut. Strada pe care locuiau a fost demolată, timpul a vindecat toate rănile şi a şters mai toate imaginile amintirii lor. Paradoxal, dar la Sulina, în Cimitirul Maritim cel înjumătăţit de drumul spre plajă, mai era vizibil, cel puţin acum câtva timp, mormântul străbunicii, Maria Orcula.

Acum, eu sunt Bătranul. Minus viaţa aventuroasă. Am dreptul la acest titlu fiind singurul bărbat din generaţia mea care mai are o legătură oarecum conştientă cu vremurile acelea. N-or să se supere pentru asta verişoarele mele. Nu-i aşa?

---

[1] Pilotina este o ambarcaţiune de mici dimensiuni cu care se conduce pilotul la bordul navelor ce intră sau ies dintr-un port.

[2] Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de pace de la Paris, pe 18/30 martie 1856 și care stabilea neutralitatea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei județe din sudul Basarabiei și libera circulație pe Dunăre.

Incercare de motto

“Un jurnalist il intreaba pe un psihiatru cum deosebeste un nebun de un om cu mintea intreaga.
Doctorul raspunde: îi pui urmatoarea intrebare: ai la dispozitie o cana si o galeata. Cum golesti o cada plina cu apa?
Evident, cu galeata, a raspuns jurnalistul.
Gresit. Scoti dopul de la cada…”




MANIPULARE, SAU ARTA CONVINGERII ?
Partea I


"Manipulare": pentru multi dintre noi este un cuvant tabu si poate pe undeva, grosier. Preferam sa folosim denumiri mai “fine” cum ar fi: influentare, negociere sau convingere. Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie. Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere. Va suna cunoscut ?
Clasificarea manipulărilor
În funcţie de amplitudiea modificărilor determinate într-un anumit context social, un tip destept pe nume Philip Zimbardo clasifică manipulările după cum urmează:
manipulări mici - determină modificări minore în situaţia socială, dar pot avea şi efecte ample, neprevăzute; 
manipulări medii - determină modificări importante ale situaţiei sociale, cu efecte ce pot depăşi dramatic aşteptările, dat fiind că puterea de influenţare a conjuncturilor sociale asupra comportamentului uman e subevaluată; 
manipulări mari - influenţează întreaga cultură în care trăieşte individul, sistemul propriu de valori, comportament şi gândire.
In care categorie v-ati incadra din perspectiva recentelor evenimente ? 
Tehnici de manipulare
R.V. Joule şi J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare:
amorsarea - se referă la perseverarea într-o primă decizie, aparent puţin costisitoare (luată în lipsa informaţiilor complete) atunci când persoana "amorsată" ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză. 
piciorul-în-uşă - se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui comportament iniţial neproblematic şi preparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel nu ar fi fost realizată spontan. 
uşa-în-nas - se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată. 
Manipularea ca instrument de lucru 
Putem afirma ca exista  o manipulare pozitiva si o manipulare negativa. Daca luam exemplul unui cutit vedem ca il putem folosi la o sumedenie de activitati normale in viata de zi cu zi sau il putem folosi pentru a ucide ! Oare putem spune ca avem de-a face cu un cutit neetic? In niciun caz. Etica este data de cel care il foloseste, nicidecum de cutit in sine. La fel este si cu manipularea, nu putem afirma sub nicio forma ca aceasta ar fi un bine sau un rau in sine!  Distingem, dupa scopul in care este facuta, urmatoarele categorii de manipulare: 
Manipulare numai in interesul celui care o exercita (manipulare negativa);
Manipulare in interesul persoanei manipulate (manipulare pozitiva);
Manipulare care are ca scop satisfacerea ambelor persoane (manipulare dublu pozitiva).
Manipularea in viata de zi cu zi

Cu toate ca ne este mai comod sa plasam uneori manipularea numai in cadrul primei categorii, realitatea de zi cu zi ne arata ca avem de-a face cu toate cele trei categorii. Daca se doreste sa convingi pe cineva de un anumit lucru trebuie sa se foloseasca toate tehnicile cunoscute. In cazul in care este executata in mod desavarsit, pe toate cele trei linii principale: verbal, nonverbal si paraverbal, manipularea nu are cum sa nu reuseasca.
Manipularea in politica
Se afirma adesea ca dl. X candidat sau dl.Y candidat incearca sa ne manipuleze. La ce ne gandim atunci cand spunem acest lucru ? Multi dintre noi probabil se gandesc ca persoanele respective vor sa “prosteasca” publicul. Intr-adevar, aceasta formulare arunca manipularea intr-un context negativ, chiar derizoriu in sensul ca am fi niste oameni fara vointa si putere de intelegere.  Realitatea este putin diferita, dar nu neaparat opusa situatiei prezentate, anume ca fiecare dintre cei doi candidati incearca sa manipuleze. Ambii se folosesc de cele mai fine unelte si incearca conform definitiei manipularii sa exercite acest lucru intr-un mod desavarsit. Firmele de consultanta vin si pun umarul in sprijinul acestui demers, iar concluzia este simpla: cine manipuleaza mai bine, castiga mai multe voturi. Poate am exagerat putin facand abstractie de persoanele in cauza, de profilul moral al acestora, insa si construirea acestui profil, moral sau profesional, este un rezultat al manipularii. Concluzia este simpla: manipularea in politica, la fel ca si in viata de zi cu zi, exista la tot pasul. 
Daca punem acum problema interesului nostru, a celor care suntem manipulati, prin actiuni, fapte, lucruri sau fenomene ale celor care le genereaza putem spune ca avem de-a face cu manipulare pozitiva atunci cand interesul nostru ne este atins, iar cu manipulare negativa, atunci cand este doar in interesul lor. Uneori problema este abordata putin diferit in cazul manipularii si anume, unii dintre noi spun ca am avea de-a face cu manipulare atunci cand nici nu-ti dai sema ca cineva te-a dus intr-un anumit punct. 
Cu alte cuvinte, manipulatorul te face sa actionezi intr-un anume fel fara sa-ti dai seama. Si aici avem de-a face cu manipulare, chiar cu o forma avansata de manipulare. Apare insa imediat intrebarea: in interesul cui se exercita aceasta manipulare? Raspunzand la aceasta intrebare se poate afla cu ce tip de manipulare ai de-a face.

Inervatia zilii

Am decis, spre amuzamentul meu sa reiau scrisul pe blog. Si o sa scriu acum despre unele lucruri care ma deranjeaza. Zilnic.

Azi despre niste buloaie plantate de un mare arhitect in viata pe marginea Bulevardului Magheru, de la fosta Casata pana la Piata Romana. Imbecilul care s-a gandit la solutia asta si imbecilii care au aprobat-o au plantat buloaiele inclusiv in statiile mijloacelor de transport in comun. Astfel, daca esti grabit, ai dioptrii mari, esti un visator incurabil sau pur si simplu esti un bou si nu vezi pe unde mergi, ai toate sansele sa-ti rupi din membre + un gat coborand din autobuz direct pe buloi sau incercand sa penetrezi usa de urcare in Mercedes-ul Citaro. Mi-am adus aminte ca la Universitate nu au mai avut buloaie si au pus abatize (va las sa cautati cuvantul !). Efectul e similar.

Cica servesc impiedicarii ( !!!) parcarilor alandala de masini. « Nu stiu daca e bine, domnu` chestor… » cum zicea un tip mai demult.