CAIETELE BATRANULUI XI

XI

Ei, cei din Muroidea

Nimeni nu-şi mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Nici de unde au apărut aşa de mulţi.

La început, oamenii au acceptat în jurul lor prezenţa unor animăluţe mici şi oarecum simpatice, cum ar fi hamsterii sau porcuşorii de Guineea care n-au fost niciodată acolo. Apoi, încet, încet s-au strecurat în viaţa lor, a noastră şi ceilalţi. După unii savanţi, întreg procesul ar fi avut ceva mai mult de 25 de ani, dar maximul, au fost ei de acord, s-a întâmplat în aceşti ultimi 20 de ani.

Nu s-au regăsit informaţii, în trecut, referitoare la fenomen, semn că nu a putut fi previzionat nici în „Manuscrisele din cupru” şi nici de Nostradamus. A fost ceva declanşat planificat şi influenţat evolutiv de condiţiile sociale şi de mediu – dar fără legatură cu Cernobîlul sau Fukushima.

Acesta insinuare a lor în viaţă şi societate a fost caracterizată mai ales de o încăpăţânare ce denotă fixarea genetică, poate prin manipulare, a unui scop, ţel pentru care chimia celulei a înmagazinat cele mai subtile informaţii menite să ducă la succes. Nimeni nu a văzut exemplare mai încăpăţânate în a-şi atinge scopurile şi anume acelea de a se fixa la toate nivelurile ierarhice ale piramidei existenţiale, contrazicându-l copios însuşi pe Maslow. Pentru aceasta li s-a impregnat, în cortex, obsesiv, informaţia conform căreia ei reprezintă cheia şi lacătul, cuţitul şi furculiţa, biletul şi compostorul, senatorul şi deputatul, păsărica şi rămurica, vinul şi sifonul, gheaţa şi aperolul, pensia şi talonul ei, oxigenul şi acetilena, în sfârşit esenţa vieţii în momentul Mileniul III + 1001 ani, de acum inainte. Aici, au fost de acord savanţii, este adevărata mare chichiţă: nu contează cine sau ce eşti, contează contextul şi modul de abordare a concretului imediat.

Uşor, uşor s-au înmulţit (pentru că şi asta era programat genetic: găsirea perechii potrivite şi împuierea) şi, pe nevăzute au început să ocupe poziţii din ce în ce mai sus: ca animale de laborator (şi aici au devenit indispensabile!), în biblioteci, unde au ros cu copy/paste şi răbdare tomuri întregi, s-au insinuat în casele oamenilor de omenie, care i-au primit în gazdă şi le-au dat hrană, au mers în mall-urile care ne învaţă că zdrenţele pakistaneze cu denumiri rutulice înseamnă fashion şi bun gust şi s-au adaptat imediat, deşi iniţial erau priviţi cu dezgust, au acaparat hrubele în care se pune house şi se beau poşirci fancy şi în care minore scăpate repede de tot de inhibiţii îşi etalează aifoanele şi anatomia nedeplin stratificată, dar au ajuns şi-n blocurile din sticlă şi beton prost în care trudeau corporatiştii plătiţi la mişto de expaţi care mai de care din Fanar sau Plaka. Şi au mai profitat de faptul că o mulţime de oameni au fost de acord şi proclamat de la Occident că maimuţele sunt şi ele persoane, chiar înaintea delfinilor şi, de aici, totul a cam scăpat de sub control. Nu s-a mai putut fără.

S-a trecut imediat la stadiul II: hamsterii de care aminteam au fost îndepărtaţi primii, fiind consideraţi prea proşti şi prea graşi, pisicile mofturoase au fost excluse din habitatele urbane pufoase, pensionate brusc şi forţate să-şi găsească o ocupaţie şi hrana acolo unde noile rozătoare n-aveau niciun interes, câinilor (prea romantici, prea agitaţi şi prea emotivi) li s-a făcut un program strict de interacţiune cu oamenii, ba chiar au fost trimişi la serviciu, păsăricile şi-au luat zborul spre ţările calde şi cu mult petrol ori nisip, iar peştii exotici, care mereu au fost nişte ciudaţi, au fost aruncaţi la canal, via WC, să se descurce sau să piară în mâloasele staţii de epurare.

Şi astfel au intrat în cotidian. O blitzepidemie. A devenit o obişnuinţă pentru noi, celelalte persoane în afara maimuţelor, să îi întâlnim pe stradă, la serviciu, în servicii, oriunde. Sunt la fel de mulţi şi umblă, cel mai adesea în ceată, atavism din trecutul în care trăiau în galerii, cotloane sau pe câmpuri. Lipsa hambarelor, compensată cu apariţia gunoiului zilnic în cantităţi din ce în ce mai mari a făcut ca specia să prolifereze, mai ales la oraş.

Înţeleg că s-au format adevarate reţele, iniţial underground, prin care s-au insinuat în viaţa noastră. Câteva universităţi, conduse de veleitari fără scrupule sau de universitari la fel au acceptat să le ofere, contra diverse avantaje, diplome subţiri. Compromisurile au început să curgă. În timp ce oamenii-persoană erau din ce în ce mai ocupaţi cu stabilitatea, cu verticalitatea, cu onestitatea, cu supravieţuirea, aceste mamifere mici (nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte) şi care pot să râdă au început să ocupe areale din ce în ce mai cuprinzătoare. Buni înnotători, mai rezistenţi la sete decât cămila n-au avut nevoie de mare lucru, la început. A fost suficient să-i laşi pe lângă tine, că pe urmă s-au descurcat ei! Şi s-au descurcat aşa de bine încât au exclus pe cei mai mulţi dintre noi, oamenii-persoană, din poziţiile pe care le deţineam în ecosistem.

Savanţii (atâta câţi mai sunt) susţin că aşa ar fi dispărut şi dinozaurii! Le-au fost mâncate, pe sub ascuns, de către şobolani, ouălele! Eu nu mă las!

Lingăii

Lingăii

Lingăii sunt o categorie, specie, grup, gintă sau oricum veţi vrea să-i denumiţi, care nu vor dispărea niciodată. Lingăii au apărut din momentul în care „supa primordială” a căpătat, brusc şi mutant, o conştiinţă. Sunt sigur că şi în acel moment, de undeva misterios şi pe nesimţite  au apărut 2-3 molecule cu veleităţi de lingău.

Dacă este să ne apropiem de zilele noastre, îmi închipui că în momentul în care nu ştiu ce Homo Erectus s-a sprijinit de o ferigă gigant şi s-a ridicat, tremurând, pe labele din spate, imediat s-a ivit (de după ferigă) un lingău care, după ce i-a tras la propriu nişte limbi într-o zonă erogenă oarecare, dar nu Vrancea, precis i-a mârâit ceva prin care îl preamărea pe cel care deja ameţise din cauza poziţiei orto.

Lingăul nu are sex. Adică vreau să spun că nu are gen. Am întâlnit lingăi de gen feminin la fel de eficienţi ca şi cei de gen masculin. Lingăul de gen feminin însă, în raport cu subiectul masculin al linguşelii sale, n-are rival. Adică, în situaţia în care vrei, ori chiar trebuie să linguşeşti pe cineva şi observi aceiaşi intenţie la o linguşitoare, trebuie să abandonezi şi să te pui pe treabă. N-ai şanse datorită anatomiei care este în proportie de 98,76% în favoarea femelei lingău. E drept că mai ai o şansă de 1,24%, dar aceste situaţii sunt rare. O să mai aprofundez această parte a subiectului într-o altă disertaţie...

Lingăii te însoţesc toată viaţa şi chiar după. Există lingăi la gradiniţă (prin reprezentare, nu direct, adică părinţi, bunici, mătuşi etc ai colegilor tăi), lingăi la şcoală, în toate etapele ei, lingăi în armată, la serviciu, în asociaţii şi fundaţii, lingăi pensionari, care pot fi şi închiriaţi cu ora, lingăi în administraţie, la cimitir, televiziunea prin cablu şi nu numai, la spital şi în puşcărie. Cu cât eşti mai sensibil şi mai aplecat spre umanism, omenie, cu atât ai mai multe şanse să dai de lingăi activi.

Iniţial, recunoşti mai greu un lingău pentru că acesta este versatil în comportamentul simulat. Nu ştiu nici dacă chiar doctorul Butoi ar dibui din prima un lingău adevărat! Prima dată lingăul ţi se pare chiar simpatic. Poate dura ceva până când să-ţi dai seama de ce-i poate pielea şi atunci ar putea fi şi prea târziu pentru tine.

Lingăul foloseşte un arsenal diversificat pentru a-şi atinge scopurile. Foloseşte acelaşi parfum cu subiectul linguşelii, cumpără din Talcioc cămaşi de la Paul & Shark cum avea            ex preşedintele, ţine cu aceiaşi echipă de fotbal, merge şi el cu bicicleta la serviciu, chiar dacă taie oraşul în două şi se umple de praf şi gaze de eşapament, atâta timp cât şeful e sportiv şi ecologist, vede aceleaşi filme la Mall, manâncă chestii vegane ce se aseamănă cu mâncarea umană dar sunt altceva, plantează puieţi de salcâm, duminica, spre satisfacţia domnului Verestoy şi a sătenilor şireţi din nu ştiu care sat, numai să fie în ton cu ideile verzi, îi dă sfaturi de pe Net şefului când acesta se pregăteşte să plece nu ştiu unde, peste graniţa UE, se preface în orice fără să se dea de trei ori peste cap, într-un cuvânt ştie să se facă util. Bineînteles că tinde să devină indispensabil, dar aici există un mare grad de probabilitate: s-ar putea ca subiectul linguşelii să fie de neam prost şi să-l uite sau să-l înlocuiască când îi e lumea mai bună!

Personal nu-i invidiez pe lingăi! Chiar îi compătimesc, pe ei şi mai ales pe familiile lor. Mi-i închipui aşa, seara, când ajung ei acasă, doboraţi de efortul de a juca continuu un rol ingrat şi mereu fiind la dispoziţia cuiva. Parcă-i şi văd când se descalţă ei, cu picioarele umflate, schiopătând uşor spre baie să-şi facă un duş şi apoi să se prăvălească pe canapeaua din faţa televizorului, tuşind icnit (gaze de eşapament + praf + muşte + bicicletă). Somnul îi cuprinde după primele 20 de minute şi viaţa le mai scade cu o zi ! Nu-i uşor, mai ales pentru lingăii care sunt cu inteligenţa un pic peste medie, dar au fost prost îndrumaţi pe acestă cale.

                                             

Cum recunoşti un lingău?

·         E de acord cu toţi cei aflaţi în vârful lanţului trofic. Dar absolut cu toţi. În prezenţa lor va face tot ce îi stă în puteri să se facă remarcat, să-şi dea cu părerea, dar invariabil  părerile lui sunt întotdeauna în asentimentul subiectului vizat. 

·         Este peste tot. La conferinţe, teambuildinguri, la evenimente, cumetrii, parastase, depuneri de coroane etc. Nu lipseşte nici dacă îşi propune s-o facă. Participă din instinct, subjugat de dorinţa fierbinte de a se face remarcat.

·         Nu are păreri proprii. Dacă la o discuţie de cantină subiectul linguşit zice ceva de rău despre persoana Ţ, lingăul, deşi cu 2 ½  ore înainte, într-o altă discuţie cu fata de la xerox avea o altă părere, acum va fi total în asentimentul barosanului, ba chiar va veni cu argumente noi în favoarea acestuia.

Am enumerat doar o mică parte din trăsăturile fizico-chimice ale lingăilor. Sunt convins că cel puţin unul aţi reuşit şi voi să reperaţi, în viu. Atenţie! Provoacă mari dezamăgiri şi nu numai.

Ah! Să nu uit: această postare e un pamflet etc, etc!

CAIETELE BATRANULUI X

X

Petrescu C. Ilie. Ca la armată. Aşa scria pe eticheta gălbuie a cutiei de scrisori. Noi, copiii, îi spuneam „Tataie” sau „Nea Ilie”. Nu ştiu când s-a mutat în blocul nostru, dar îl ştiam întotdeauna acolo, vara şi nu numai, pe timpul când vacanţele şcolare erau bune şi lungi, în balconul său de la parter. Stătea rezemat de balustradă sau pe un scaun simplu din lemn, fumând celebrele Naţionale şi mai apoi Carpaţi „fără” (filtru) urmărind joaca gălăgioasă a copiilor. Nu-l deranja zgomotul pe care-l făceam. Se mai supăra însă pe noi când scăpam mingea în florile din faţa geamurilor apartamentului de două camere în care stătea împreună cu soţia sa, o bătrânică cu părul complet alb, tăcută, dar cam rea, cu care nu ne înţelegeam aşa bine.

Ţăran plecat de cine ştie unde la oraş, muncise toată viaţa la turnătorie în „uzină”, nu ştiu la care, probabil la „23 August” sau „Republica”, de unde se alesese cu silicoză, două decoraţii de „Fruntaş în întrecerea socialistă” şi cu repartiţia în apartamentul de la bloc.

La început bătrânii locuiau singuri, dar ulterior a apărut şi un fel de nepot de 5-6 ani, din zona „decreţeilor”, adică mai mic ca noi, pe care-l chema Cristi, dar noi ii ziceam Ţupi pentru că era slab şi cam negricios, ca o capră. Ţupi a rămas în cele din urmă permanent cu ei,   îngropându-i unul câte unul, moştenind apartamentul bătrânilor şi pierzându-l apoi, în zilele noastre, fiind executat pentru neplata întreţinerii. Ce destin! O altă faptă bună care n-a rămas nepedepsită.

Când mă gândesc acum la omul ăsta, mă bufneşte râsul. Arăta, săracul, identic cu Eustace, moşul din desenul animat cu „Courage, the cowardly dog”, minus ochelarii! Invariabil cu ţigara în colţul gurii, echipat cu o şapcă a la Nea Nicu, cu o cazma sau cu o greblă în mână, tot aranja la nişte straturi de flori, pe care dorea să le aducă la rang de gradiniţă asortată anotimpului. Adusese, nu ştiu de unde trandafiri, stânjenei şi nelipsitele şi nepretenţioasele tufănele pe care le înşirase într-o ordine odioasă, în nişte straturi aproximative, după o logică numai de el ştiută. Aveam să realizez, la un moment dat, că aranjamentul floral depindea foarte mult de lungimea furtunului pe care-l scotea pe fereastră, seara, ca să-şi ude opera: plantele mai dornice de apă erau aşezate mai aproape de balcon, pentru a beneficia din plin de apa necontorizată din bucătaria apartamentului. Pentru celelalte straturi se cocoşa cărând apa în nişte căldări grele zincate, asta când nu eram noi pe acolo să-l mai ajutăm. Era prezent la balcon şi când noi, asudaţi după lungi partide de fotbal sau de 9 pietre şi fiindu-ne lene să mai mergem la cişmeaua stradală din colţul străzii, de la blocul 34, de unde beam direct de la ţuţuroi, în căuşul palmelor noastre murdare, veneam cu cârdul, câte 5-6 şi-i ceream apă. Ne umplea nişte sticle de lapte cu apă, direct de la robinetul din bucătarie, sticle din care beam toţi, pe rând fără să ni se întâmple ceva. Iarna se echipa cu nişte pâslari care cred ca aveau cel putin 2 numere în plus şi dădea zăpada de pe aleea de intrare în bloc. Nu-l punea nimeni şi nici nu-i dădea nimeni bani pentru asta. Aşa simţea el că trebuia făcut. Aşa se obişnuise şi nu considera munca asta ca pe o corvoadă, ci ca pe o chestie normală. Mult mai târziu aveam să descopăr, în Anglia, acelaşi lucru: oameni care, după orele de serviciu, cu forţe proprii, tundeau bălăriile de pe marginea drumului. Fără să se aştepte la recompense.

Moşul mai îndeplinea o funcţie, atunci importantă pentru noi: era un fel de adeverinţă vie a preşedintelui asociaţiei de locatari, domnu` Voicu, atunci când nouă, elevilor ne cereau de la liceu nişte dovezi cum că am fi făcut muncă voluntară în vacanţă. Voicu îl chema şi-i cerea să-i spună care dintre noi îl ajutaserăm pe timpul verii să lucreze oaza civică din dreptul intrării în bloc.

Am trecut recent pe la bloc şi am revăzut bucata de spaţiu verde. Arăta ca o hartă a nivelului de trai şi de civilizaţie a timpurilor actuale: plină de gunoaie aduse de vânt sau aruncate nonşalant pe geam. Adică nimic neobişnuit. Nici iarba nu a mai crescut pe acolo!