Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea.

(Georges Brassens)

NU CRED CĂ E O COINCIDENŢĂ

 de: Marin Neacșu  

Am mai spus-o în alte ocazii, coincidenţele se întâmplă de regulă odată la câteva zeci de ani şi ar trebui să se petreacă în mod aproximativ egal în bine şi în rău.

Când însă acestea se “întâmplă” atât de des, şi numai pe o latură a evenimentelor, numai când trebuie să mi se ia un drept, să fiu furat, minţit, înjosit, manipulat, verificat, urmărit, înregistrat, monitorizat, batjocorit, eu nu cred în coincidenţe.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani nici un guvern , nici un preşedinte, nici un partid, nu au reuşit să construiască altceva decât vile.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani încoace, toate combinatele, întreprinderile, fabricile care produceau ceva ce era căutat şi avea valoare, industria chimică, petrolieră, agricultura, industria naţională de armament, energia, transporturile, metalurgia, industria de maşini şi utilaje au căzut toate, s-a ales praful de ele, au dispărut aşa neplanificat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul flota comercială a unei ţări poate să dispară aşa dintr-o dată şi nimeni nu e vinovat de asta, ca şi cum ar fi dispărut sau ar fi fost vândută pentru că nu mai aveam nevoie de ea, fără să punem nimic în schimb.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate combinatele siderurgice ale ţării au încăput pe mâna unei puteri străine, a reprezentantului unei ţări care nici acum, după 100 de ani nu ne-a înapoiat tezaurul dat spre păstrare. Nu cred că este o coincidenţă acest act de trădare naţională.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani, înainte de fiecare mandat de preşedinţie, sau alegeri , candidaţii principalelor partide, sau trimişi ai lor, fac vizite mai mult sau mai puţin oficiale în ţările licuricilor.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că la conducerea ţării, în parlamentul României, în guvern, la preşedinţie, apar mereu persoane cu dosar penal, aflaţi în cercetări, cu dosare de plagiat, incompatibilitate, persoane şantajate şi şantajabile, a căror probitate morală este nu numai îndoielnică ci de-a dreptul scandaloasă, numai bune de manipulat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toată justiţia română sunt aleşi în fruntea ei exact cele mai controversate persoane, dar reevaluate, unii cu procese pierdute la CEDO pentru abuz, că nu mai avem judecători buni în România încât suntem nevoiţi să numim procurori pe post de judecători la CCR, sau că din toţi jurişti României, cel mai bun de ministru al justiţiei este o rudă a primului ministru, aşa cum cel mai bun pentru funcţia de Sef al SMG este un nepot al soţiei preşedintelui.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toţi escrocii internaţionali investesc în România, că aceştia sunt desemnaţi să negocieze “privatizări” strategice din România.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toate privatizările efectuate, nici una nu a reuşit şi toate întreprinderile privatizate au ajuns în faliment, că practic nu mai avem nimic care să meargă în această ţară, nici energie, nici transporturi, nici industrie de armament, nici păduri, şi în curând, nici ape, care vor fi otrăvite prin metoda RMGC sau Chevron.

Nu cred că este o simplă coincidenţă faptul că sistemul educaţional este la pământ, că renumita şcoală românească nu mai există, că şcoala românească scoate numai EBE, şi Mareani aşa cum se exprima eufemistic primul ales al ţării, realizatorul unei “capodopere”. Nu este o coincidenţă faptul că în loc să ridicăm stacheta învăţământului, noi căutăm soluţii să dăm şi proştilor diplomă, să avem nu numai proşti cu diplomă cum déjà avem, dar şi diplomă pentru proşti.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem industrie de apărare, nu mai avem armată, nu mai avem cu ce ne apăra ţara am transformat gradele militare în cocarde pe umerii prietenilor şi slujitorilor politici, că generalii armatei intră în puşcărie mai repede decât membrii clanurilor mafiote, că armata, ca întreg poporul este dezbinată, ajungându-se ca militarii să fie consideraţi coada de topor, sau “minerii” unui partid sau altul.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că se dărâmă spitale şi se înmulţesc cimitirele, că doctorii ne pleacă în străinătate, iar în ţară ne umplem de reprezentanţii a sute de “misiuni evanghelice” care găsesc aici toate condiţiile pentru îndobitocirea celor cu diplomă de prost.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că în loc să fim uniţi, în loc să ne manifestăm ca o naţiune suverană, noi cedăm suveranitatea unor organizaţii sau structuri care nu urmăresc decât spolierea acestei ţări şi ne mai şi federalizăm sub deviza “ cu cât le dăm mai mult din ceea ce mai avem , cu atât vom primi şi noi câte ceva de ros”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că numai la noi se vorbeşte de autonomie, regionalizare, drepturile minorităţilor în timp ce în alte ţări curios, nu sunt astfel de probleme, deşii românii din alte ţări nu au nici şcoli în limba română, nici universităţi şi nu sunt nici lăsaţi să îşi folosească limba română în administraţia locală, dar să mai fie declarată limba română ca limbă oficială.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem nimic şi ne pierdem treptat şi conştiinţa de neam aşa cum nu este o coincidenţă nici faptul că din toată biblioteca Romei au “dispărut “ fără să se ştie cum, exact volumele care vorbeau despre daci.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că pământul sfânt al vechii Dacii, toate centrele energetice şi spirituale ale acestui pământ, Munţii Orăştiei, Munţii Buzăului, Bucegii, sunt cercetate, investigate, scormonite, luate în arendă sau cedate pentru “ dezvoltare” turistică, sau pentru “antrenamente militare” reprezentanţilor unor ţări care în toată istoria ne-au adus numai “bucurii”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate guvernele şi conducerile partidelor, candidaţii la preşedinţie,aveau şi au în componenţă sau erau şi sunt membrii ai unor loje masonice.

Bonus:

Acum două trei săptămâni, a explodat ştirea că serviciile secrete americane au determinat marile firme IT, marile site-uri să le pună la dispoziţie datele şi corespondenţa cetăţenilor pe care ei îi consideră “dangeroşi”(periculosi) fără a fi dovediţi, fără a nici o justificare măcar şi nu numai de la ei din ţară ci din întreaga lume. Europa a reacţionat. Unele ţări cer explicaţii. Altele dau .. aprobări.

Acum câteva zile, România a fost vizitată de conducătorii serviciilor secrete din cele mai puternice state ale lumii. Cine ştie cum se planifică aceste vizite câte măsuri de securitate şi discreţie se iau cu ocazia acestor vizite, ştie că este imposibil ca cele două vizite să nu aibă legătură între ele, pentru că altfel ar fi fost decalate în aşa fel încât să nu existe nici cea mai mică bănuială că s-ar fi putut vedea.

De la vizita celor doi, în Transnistria au reînceput problemele, ruşii si-au adus aminte de transnistreni. Românii nu.

Cu ceva timp in urma, yahoo mail a cerut clienţilor săi să îşi reînnoiască parola, să o schimbe pretextând o “îmbunătăţire “ a serviciilor de securitate a contului.

Nota mea

Am primit acest mesaj de la un amic si mi s-a parut interesant. Ce parere aveti ? Mai avem timp si putere sa ne mai gandim si la astea ?

Sunt un tip important

Sunt un tip important. Adica, de fapt, am devenit un tip important. Nu, nu la serviciu si nici macar acasa. Am devenit important pentru diverse miscari sau grupuri care ma cheama sa semnez nu stiu ce petitie, sa vin in Piata Universitatii la mirosit gaze, sa iau atitudine in problema cainilor, a pensionarilor, a pretului la paine, a taxelor si impozitelor, a bancilor, a spatiului cosmic, a colonizarii lui Marte, a manelelor. Dar cine sunt eu de am asa mare importanta? Un NIMENI, adica un cetatean, un om, un locuitor, un tip, un CNP. De foarte mult timp suntem preocupati de furtunile in paharele cu apa servite de conducatorii nostri iubiti, indiferent cine sunt ei si unde locuiesc cu adevarat. Stalin a spus-o, cica cinic (suna ca dracu!): nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara ! Asa este. Nu conteaza ce parere am eu, conteaza directiva data formatorilor de opinie (citeste: manipulatorilor de opinie!) in functie de interesele cuiva, om sau grup. Si intotdeauna va exista un plan B. Adica, in situatia in care manipularea esueaza se trece la alte mijloace de "aburire" sau se serveste poftei de senzational morbid o alta portie de ceva. Ca si acum: s-a imputit treaba cu Rosia Montana, pac! A aparut nenorocirea cu cainii ! Acum mergem mai departe si vorbim de referendum local ! Si vorbim, si vorbim, si vorbim...
Sa nu ma intelegeti gresit: nu sunt defetist, dar prea usor ne lasam manipulati, pacaliti. Si timpul trece...

O surpriza

Am primit de la unul dintre fostii mei colegi un filmulet, difuzat nu stiu cand la TVR 2, despre Facultatea de Pompieri. Desi aici lucrurile sunt prezentate la modul idealist, nu este rau facut.

http://www.youtube.com/watch?v=AZzgOfOhSVY&feature=player_embedded#t=13

Cartierul (1)

Soarta a facut sa locuiesc in cartier de aproape 50 de ani. O viata! Am trait transformarile acestuia si-mi pare rau ca, in trecut n-am fost mai atent la ce se petrecea in jurul meu.
Cred ca nu aveam mai mult de 5 ani cand, stateam cocotat pe caloriferul din dormitorul apartamentului de 2 camere si ma uitam pe geam sa vad cand vine mama de la serviciu. Bulevardul (Muncii, acum Basarabia pentru ca munca este pentru masini, nu pentru oameni) arata cu totul altfel avand o zona verde cu tufe de trandafiri pe mijloc si cu liniile tramvaiului de-o parte si de alta a acestui spatiu. Prin fata blocului treceau traseele a doua linii: 23, care mergea la Piata Unirii si 24 care mergea spre Dorobanti. Inutil sa descriu traficul pentru ca era foarte redus: taxiuri, cateva autodube si camioane. Autoturismele erau mai rare ca Bentley-urile de azi. In parcarea improvizata a blocului tronau un Mercedes cu numere de Corp Diplomatic, cu care venea acasa domnul Graffi de la etajul 4, sofer la Ambasada Germaniei si care nu vorbea cu familia lui decat in germana, un Renault 16 grena, o bijuterie a unui ceasornicar al carui atelier il mai putem vedea si astazi langa Biserica Baratia, in apropiere de Cocor, un Fiat 850 condus de mama lui Nandi (Alexandra), profesoara de franceza si cam atat. Au mai aparut, ulterior, alte masini, pe masura cresterii prosperitatii locatarilor si diversificarii marcilor comercializate in Romania. Locatarii blocului nu prea apartineau "clasei muncitoare", desi se vroia ca apartamentele sa fie distribuite cu precadere salariatilor de la Uzina Faur (23 August): erau gazetari sportivi, cenzori de presa, ingineri, profesori, oameni de televiziune, arhitecti si proiectanti, actori (tata), cantareti de muzica populara (Petre Sabadeanu), bibliotecari si mai putin functionari sau muncitori. Asa s-a nimerit. Erau si foarte multi copii. Cred ca in total, in blocul meu erau 20-25 de copii de diferite varste, dar eram multi de aceeiasi varsta. De jucat, ne jucam afara, in jurul blocului si pe terenul, gol pe atunci, pe care bunicul Cezarei, arhitectul Pavel Bujenita va proiecta in anii 70 baza sportiva Voinicelul, menita sa stranga toti tinerii si copii cartierului care doreau sa faca sport in mod organizat. Jucam fotbal, hokey cu resturi de crose luate de la meciurile care se organizau la patinoar si multe alte jocuri acum devenite "antichitati". Beam apa de la o cismea din strada, din mana facuta caus si fara frica de boli, mancam corcoduse verzi sau dude din pomii de pe strada si cand faceam rost de 25 de bani sau 1 leu cumparam seminte de la tigancile care vindeau "bomboane agricole" pe care ni le turnau in mana din niste recipiente care aratau mai mari din exterior, decat erau in interior. Nu ca ar fi vrut sa ne fure! Nu, Doamne fereste! Daca ni se facea foame, strigam de jos la cine era acasa si ne duceam sus, singuri cu liftul, cate 3-5 copii pana la usa unuia dintre noi, iar parintii acestuia ne imparteau o paine sau niste mere, struguri, pere, ori chiar prajituri de casa pentru a ne astampara foamea. Ziceam saru` mana si fugeam la joaca. Si nu se supara nimeni ca zdupaiam pe scari sau ca tranteam usile palierelor. Nu ne era frica de nimeni pentru ca defuncta Militie era mult mai profesionista decat actuala Politie si nu lasa lucrurile nerezolvate in domeniul de competenta.

Confuzii

Imi pare rau, dar ieri seara am dat nastere unei furtuni in paharul cu apa ce se numeste Facebook. Desi am spus ca nu voi face postari cu iz politic pe FB, am cazut in pacatul de a-mi da cu parerea despre o decizie pe care o scrasnea amenintator la TV un oarecare Remus P. care, cica, ar fi zilele acestea ministrul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului. Iata stirea: "Ministerul Educatiei Nationale ia in calcul posibilitatea ca elevii care se prezinta la examenul de Bacalaureat sa fie inregistrati, de anul viitor si audio, a anuntat duminica ministrul Remus Pricopie, potrivit Agerpres".
Am fost de parere ca, decat sa dea unor clienti politici abonati la putinii mei bani, fonduri prin care firmuletele rudelor sa intinda fire prin toate liceele si scolile pentru a monta camere TV, care sa capteze si sunete, mai bine ar da bani pentru transportul unor copii ce sunt chinuiti sa mearga pe jos ore intregi pentru a ajunge la scoli demne de peisajul din Gulagul siberian. Si s-a pornit tavalugul. Mi s-a reprosat ca tin partea micilor escroci, care nu vor decat sa fure, sa insele prin copierea subiectelor. Nu stimatii mei interlocutori de pe wall, nu vreau sa-i scuz pe copiatori ! Dar nici sa inghit asa, pe nemestecate, gogosile guvernantilor acestei tari sarace si corupte. Deocamdata mai pot avea si o parere personala. Si parerea mea este ca acest balon care se numeste " masuri de antifrauda la bacalaureat (teste nationale, testari, simulari etc) nu are niciun suport in realitate. Si nu va avea atata timp cat va exista industria underground a meditatiilor de tot felul, incepand cu clasele II, III  si sfarsind cu intrarea la facultate, unde esti "sfatuit" prieteneste sa faci meditatii cu profesorii care au anul I ! Cand eram eu elev, meditatii nu faceau decat cei care vroiau sa invete germana sau pianul si in mod special cine dadea la medicina, unde erau 20-25 candidati pe un loc. Ori la teatru, unde erau 2-3 locuri/an la nivel national. Acum se fac meditatii si la sport ! De ce ? Simplu: pentru intretinerea circuitului banilor (negri, gri) in natura: parintele plateste meditatii profesorului, profesorul imparte cu directorul care-i tine spatele, directorul duce ploconul inspectorului de la sector, acesta il omeneste pe ala de la Capitala/judet, iar inspectorul participa la bunastarea unuia de la minister. De aici, le-am pierdut urma, n-am asa acces !
Si pentru ca se poate, mai apare si afacerea cu sistemele de supraveghere. Stie cineva ce se intampla cu datele culese de aceste echipamente ? Stie cineva ca exista 1 metru cub de legi care se refera la protectia datelor cu caracter personal ? Eu m-as simti jignit sa particip la un examen intr-un mediu coercitiv, supravegheat ca si cei privati de libertate. Ce mai urmeaza? Scanarea, analiza ADN ? N-ar fi mai bine ca onorabilii nostri profesori sa faca subiecte pe care sa nu poti sa le fraudezi ? Ar fi si s-ar si putea, dar cine are interesul ? 

Din cazarma (3)

Am ajuns cu povestirea la momentul examenului de admitere. Dupa terminarea bac-ului a venit momentul cheie: hai la examen la scoala de ofiteri. Examenul se tinea pe parcursul unei saptamani si nu aveai cum sa parasesti incinta scolii. Era si asta o proba, un test psihologic, pentru ca unii nu se puteau obisnui cu restrictiile si paraseau examenul in 1-2 zile de la inceperea probelor. Scoala era (si este) undeva pe Soseaua Morarilor, intre Bd. Basarabia ( pe atunci se numea Muncii) si Pantelimon. Cand ne-am adunat, toti candidatii si am vazut in stanga si dreapta mea doar barbati in toata firea sau baieti in uniforma de militar in termen, pe langa care eu eram un mucos de 18 ani, mi-a cam trecut entuziasmul. Erau foarte putini cei admisi sa dea examenul direct dupa terminarea liceului ! Entuziasmul s-a prabusit de-a dreptul cand am dat nasul cu stilul de viata al cazarmii: scularea la ora fixa, curatarea locurilor in care erau dormitoarele ( 6 insi intr-o camera), toaletele, curtea etc, celebra mancare "de la cazan" despre care o multime spune ca e nemaipomenita, dar eu va spun ca era o mizerie si grobianismul elevilor din anii mai mari, cu care interactionam.
In fine, o mare parte dintre probe le-am dat la actuala Academie de Politie: proba de 1400 m, gimnastica, aruncarea greutatii, sariturile. La tractiuni, cred ca i s-a facut mila celui care le numara, pentru ca din cele 10 obligatorii, eu n-am facut decat 5, dar el a bifat ca le-am facut pe toate ! Eram intr-o forma nemaipomenita, de sahist ! Probele astea au cernut destui dintre candidati. Apoi a urmat o alta vizita medicala, de unde au mai disparut unii, in asa fel incat la sfarsit, la probele scrise, am mai ramas cate 2 pe un loc! Acum venea greul: la romana ma descurcam, la fel si cu economia politica, dar cu matematica era o problema! Am mizat pe bafta de la bac, dar nu mi-a iesit: mi-a picat ceva ce nu prea aveam habar (de fapt, nu aveam habar de 75% din materie). Mi-aduc aminte de examenul scris: stateam cate unul la o masa, mustele bazaiau, era cald, noi eram obositi, n-aveai cum sa copiezi, la supraveghere erau niste ofiteri nu foarte binevoitori, ce mai, greu. Ceea ce n-am aflat eu decat foarte tarziu, era faptul ca lucrurile nu erau intamplatoare, incepand cu aranjarea in sali si cu supraveghetorii: indicatia nescrisa era ca cei care proveneau din familii de militari, in caz de nevoie, sa fie sprijiniti sa treaca de examen: si la matematica era nevoie de sprijin! Dupa ce supraveghetorul a vazut ca 90% dintre noi ne uitam pe pereti cu pixul in gura, dupa deschiderea subiectelor si trecuse aproape o ora, a intrat in panica. A dat discret un telefon si a aparut in sala un lt.colonel, un tip bonom, mai in varsta. S-a uitat pe subiectele afisate, la noi care ne uitam la el ca boii, a dat ochii peste cap, cred ca l-a injurat pe ala care facuse subiectele si a iesit. Brusc, l-a lut o crampa si pe supraveghetor si a iesit si el, dar degeaba ca nu stia nimeni sa rezolve subiectele. Dupa ce s-a intors si avazut ca noi nu "miscasem" nimic, iar l-a luat disperarea. A urmat alt telefon discret si a aparut un ofiter inginer care ne-a intrebat daca stim sa rezolvam subiectele. Tacere. Descurajat, ne-a dat unele indrumari, sa reusim sa ajungem la liman. Nota cea mai mare a fost 7, la proba asta.
La sfarsit ne-au adunat pe toti si ne-au comunicat numele celor 40 de admisi, printre care si eu. Urma sa fim promotia 1981, a treia dintre promotiile care terminau la Bucuresti. Si de aici incepe totul...

O recomandare
Intamplarea a facut sa primesc o legatura catre un blog superb: "Lumea privita cu bunavointa" a unui alt Petru, Petru Dumitriu. Va recomand sa treceti pe acolo, cand aveti timp. Un scris alert, caustic si la obiect, o analiza fina a multor aspecte interesante.