II
„O să facă chelie, ascultă la mine
Georgică”, îi spuse Marin Bărbieru` lui tata
cocoţându-mă pe o scândurică
sprijinită de braţele somptuase ale unui masiv fotoliu de frizer ce, sigur,
cunoscuse şi vremuri de glorie. Aveam puţin peste 6 ani şi tata mă ducea, invariabil,
să mă tundă la Marin Bărbieru`, cunoştinţă veche care-şi avea prăvălia de
mandatar pe undeva pe la întretăierea Căii Călăraşilor cu Str. Theodor Speranţia
(„Speranţa”, cum îi zicea toată lumea), la fosta Bariera Vergului, zonă acum
disparută sub asfaltul Bulevardului Decebal.
N-am făcut chelie, deşi am
fruntea cam lată, sau cum zicea cineva „dată peste cap”. Asta, alături de hipertensiunea arterială e o moştenire din partea mamei. Ai ei aveau
forma asta a frunţii, cu inserţii laterale pronunţate.
Ritualul ăsta al tunsului, nu mai
ştiu la ce perioade, mă panica enorm. În principiu, îmi plăcea la frizer, dar
îmi era groază să nu cad de pe scândurică şi să-mi sparg capul. Mi-era frică şi
de foarfeca pe care burtosul de Marin o mânuia ţăcănind pe la urechile mele,
turuind vrute şi nevrute cu cei care se opreau în faţa prăvaliei să-l salute şi
să mai schimbe o vorbă. Dar cel mai mult îmi era frică de briciul cu manere din
os, Solingen, cu care îmi îndrepta perciunii şi-mi decoperta ceafa. Simţeam o
dulce uşurare când dădea semnalul de terminare şi-mi curaţa faţa, fruntea şi
ceafa cu pămătuful obosit pe care-l mânuia cu dexteritate împrăştiând nori de
talc cu parfum de mentă. Urma o adevarată frecţie capilară cu „Lavandă Triplă”
şi o pieptănătură exemplară, cu un pieaptăn metalic. Cu freza impecabilă,
trăznind a parfum ieftin şi cu firişoare de păr rebele intrate pe sub bluză
până pe şira spinării, ce îmi provocau senzaţii de nedescris, plecam fericit că
am scăpat cu urechile netăiate şi neprăvălit de pe scaun.
Marin Bărbieru` facea încă de pe
atunci parte dintr-o lume care murea. O lume a micilor meseriaşi, relativ scăpaţi
de etichetele de „burgheji” pentru că n-avuseseră cine ştie ce averi şi nici nu
asupriseră în mod evident pe careva. Statul le confiscase pravaliile, dar îi
lăsa să muncească, sub denumirea populară de „mandatari”, obligaţi să plătească
o anumită taxă pentru această libertate. În acest fel subzistau o mulţime de
meşteri şi meserii: cizmari, ceasornicari, croitori, lăcătuşi, ceprazari, tutungii,
cârciumari, cofetari. N-a durat mult şi a dispărut şi acest privilegiu, înghiţit
de nişte aberaţii organizate: cooperativele meşteşugăreşti şi liceele de
profil. Statul le lua şi dreptul la muncă liberă aşa cum le luase atelierele,
sculele, vieţile.
Ultimii meşteri plecau dintre noi
pierzând teren în faţa şcolilor profesionale ori post liceale care scoteau
lucrători „calificaţi” pe bandă rulantă, conform cerinţelor vremii. Oamenii ăia
pierduseră tot. Autorităţile entuziasmului muncitoresc le naţionalizaseră
prăvăliile sau atelierele, îi obligaseră să predea majoritatea sculelor cu
care-şi exercitau meseriile. Şi mai important, cred eu, pierduseră dreptul de a
forma ucenici si alţi lucrători. Nu ştiu
foarte mulţi dintre ei care să se fi adaptat prea uşor la aceste modificări.
În schimb constat că, acum, criza
prelungită a făcut să reapară îndeletniciri pe care le credeam dispărute:
croitori, cizmari, lăcătuşi-mecanici, ceasornicari. Am vazut până şi la Paris
ateliere de retuş care păreau destul de solicitate.
