Vecinul meu de la etajul I, Petre Sabadeanu (2 noiembrie 1933 – 12 mai 2008)

S-a nascut in Santana de Mures, pe 2 noiembrie 1931. Avea o voce frumoasa, clara, puternica, iar parintii lui au vrut sa-l faca ofiter sau preot. Profesorii l-au sfatuit insa sa mearga la conservator.

Trebuie spus ca Petre Sabadeanu fiind o fire independenta, nu a urmat sfatul nimanui, ci a dat examen la... Facultatea de Agronomie din Bucuresti. Dupa absolvire a lucrat un an la IAS Stalpu din Buzau si in presa tehnico-stiintifica, iar in 1974 s-a transferat la Institutul de Economie Agrara. Autor a peste 100 de lucrari stiintifice publicate, cantaretul de muzica populara avea doctoratul in stiinte si a fost presedinte al Societatii Romane de Istorie si Retrologie Agrara.

Considerat a fi fost primul interpret de muzica populara care a dus pe scena folclorul  din Valea Muresului, Petre Sabadeanu, a debutat ca solist vocal la festivalurile folclorice studentesti organizate generos intre 1956-1960, castigand patru ani la rand Premiul I pe tara. Folclorul pe care il aborda, era unul autentic, fiind cules din zona respectiva, iar prin interpretarea lui a incercat sa-l faca cunoscut in tara si strainatate, adaugand cate ceva din personalitatea sa. Era foarte apreciat de catre fostul prim ministru al acelor timpuri, Ion Gheorghe Maurer care-l invita frecvent sa cante la receptii sau intr-un cadru privat. Parca-l vad si acum, mereu zambitor, vorbind cu toti copii din fata blocului, cum se indrepta spre Mercedesul oficial care-l astepta in bulevard sa-l duca unde era asteptat sa cante. Dar cea mai puternica amintire pe care o pastrez despre omul acesta este legata de cadoul pe care mi l-a facut, nu mai stiu in ce context, pe cand aveam 7-8 ani: un pistol de cowboy, cu capse si teaca adus din Germania ! Ceva nemaipomenit pentru timpurile acelea si un lucru pe care parintii mei nu aveau cum, sau de unde sa mi-l cumpere.

Primele inregistrari la Radiodifuziunea Romana dateaza din anul 1959. Din 1962 face inregistrari si la Televiziunea Romana. A inregistrat primul disc in 1963, la casa de discuri Electrecord urmat apoi de inca 14 discuri de vinil, 10 casete si mai spre zilele noastre, de 3 CD-uri. A participat la festivalurile internationale din Lille, Atena, Dijon, Belgrad, Viena, in perioada 1962-1973. La Montrejeu, in 1973, a fost distins cu Marea Diploma a Amicitiei si cu Emblema de Onoare a orasului Brains. Diferite ordine si medalii nationale a primit si in perioada 1951-2004, iar in 1964 a fost aplaudat la scena deschisa cand, la Atena, a cantat in limba greaca un cantec de Mikis Theodorakis. In cadrul turneelor intreprinse in strainatate a avut satisfactia deosebita de a fi felicitat de importante personalitati ale vietii artistice de ieri, precum: Demis Russos - Franta, 1962, Maurice Chevalier - Franta, 1968, si Tino Rossi - Italia, 1970.

Cantaretul a fost un familist convins. Locuia intr-un apartament de trei camere impreuna cu sotia si soacra sa. Avea doi baieti, Dragos si Cosmin, dintre care unul (bunul meu prieten Dragos, care acum ar fi avut 52 de ani) a decedat inca inaintea lui, cred ca prin anul 2003.

A trecut si el la cele vesnice la 12 mai 2008. In cei peste 40 de ani de activitate neintrerupta a publicat 20 de carti, la diferite edituri, peste 300 de articole in reviste de profil si a sustinut peste 500 de referate stiintifice la diferite simpozioane si sesiuni stiintifice, in tara si strainatate, in domeniul economiei agriculturii si dezvoltarii rurale.

Mai stii?

Mai stii? Tii minte? Eu da. Stiu totul: de la soarele de supernova din ochii mamei tale atunci cand te-am conceput, de la asteptarea marcata de schimbari de tot felul a venirii tale, pana la frica din acel moment, stiu si traiesc clipele petrecute in vechea masina albastra pandind momentul ce nu se mai anunta, vad si acum chipul tau, amestec de uman si altceva in primele momente dupa ce ai respirat.Dar imi aduc aminte si de momentele de disperare: goana dupa bani, compromisurile, prietenii care mai de care: unii care au inteles, altii care nu, faptul ca viata o cotise, vad si dorinta de a avea tu ceea ce noi, ea si cu mine, doar ne inchipuisem ca exista. Imi reamintesc groaza vazand mercurul termometrelor cum crestea cand boala se instala in trupul tau. Simt si acum disperarea cu care asteptam doctorul si solutiile lui. Am trait durerea sutelor de injectii pe care ti le faceau zecile de madame, pe bani buni, pana ce devalizati si exasperati, a inceput sa ti le faca mama ta, cu infinit mai multa grija si pricepere. Traiesc si acum momentele vietii tale de pana cum: scoli, alte scoli, iar scoli, iti cunosc (chiar daca tu nu crezi) dorintele si aspiratiile. Incerc sa te feresc de greutati, si eu si cea de langa mine. Ii vad si pe cei care acum nu mai sunt, cum se bucurau de fiecare clipa cu tine, asa in felul lor, mai pe placul nostru, mai putin asa cum am fi vrut noi. Si iar vad momentele de cumpana, intrebarile, framantarile, cautarile, modurilor, oamenilor care ar putea sa faca ceva sa iti fie mai bine, sa te simti mai bine, prin care sa-ti aratam mai clar dragostea  de care nu ai fost lipsit, copile, niciodata. Nici macar atunci cand am fost in genunchi (stiai ca am fost ?) si credeam ca totul s-a prabusit in jurul nostru. Vad in privirea ta ca nu esti gata sa iei in piept lupta pentru ziua de maine. Noi vom fi insa langa tine. Cu micile amanunte ale vietii: dragoste imensa, grija, caldura, preocupare, mila si lista poate continua...Toate ti le vom da. Mereu, chiar si dupa ce vom pleca. Sa fii sigur de asta copile, copila !

Din cazarma (4) si ultimul

Initial am zis ca nu voi mai posta nimic pe blogul pe care-l urmaresc doar vreo 2 persoane. M-am razgandit pentru ca vreau sa vad daca ma plictisesc cu exercitiile mele de memorie. Cezara spune ca nu stiu sa ma promovez pe FB, dar cred ca, de fapt, scriu despre lucruri care astazi nu mai intereseaza pe nimeni. Oricum, declar ca voi scrie, in continuare, doar asa...pentru mine.

Hai sa va povestesc o alta faza de cazarma, cam cum decurgea un examen de la scoala militara. Mai intai vreau sa va spun ca se facea carte ca lumea. Adica mult mai mult decat si-ar fi inchipuit cineva din exterior ca s-ar putea face intre zidurile anoste ale unei institutii de invatamant militare. Dar sa revin. Aveam o materie de curs care se ocupa cu invatarea caracteristicilor tuturor tipurilor de masini de pompieri aflate in uz. Si nu erau putine. Cum naiba sa inveti la toate masinile alea: lungime, latime, inaltime, greutate, garda la sol, ce instalatii aveau montate, cata apa sau alte substante incarcau, consumuri de carburant etc. Era dificil. Bineinteles ca s-a gasit o solutie salvatoare. Cu complicitatea subofiterilor tehnici auto care deserveau acele masini, plasam in locuri bine ascunse ale caroseriei "sfintele fituici". Unde  se putea, unii mai si scriau direct pe tabla masinii, cu creionul datel tehnice ale acesteia. Examenul decurgea cam asa: in ziua si la ora stabilite, erau scoase din garaje si aliniate ca la parada, cu toate usile, capacele, chepengurile posibile deschise masinile alese de profesorul nostru (un proaspat capitan caruia toti ii ziceam, pe sub ascuns, desigur, Georgica - desi pe el il chema Viorel !). Se faceau niste bilete cu subiectele alese, treceai pe la masa "comisiei", luai un bilet si apoi aveai cam 6-7 minute sa te duci la masina si sa te pregatesti de raspuns. Minute in care erai disperat sa gasesti fituica ascunsa sau mesajul scrijelit. Asta daca nu cumva cineva, inaintea ta, lua cu el hartia salvatoare sau, asa de chestie, stergea ce era scris cu creionul ! Dupa studiul intens al fiarelor venea profesorul Georgica si te lua la intrebari; daca se prindea ca nu ai habar, te executa repede. Daca il pacaleai si aveai papagal, iti mai punea 2-3 intrebari si iti dadea examenul. Omul asta, saracul, (acum nu mai traieste) era pasionat de fiarele lui, iar unii smecheri, cum era colegul meu S.M., se prefaceau extraordinar de interesati de suruburile si robinetii masinilor si ii puneau  niste intrebari alambicate, exersate mai inainte cu ofiterul tehnic, un tip simpatic si apropiat noua, locotenentul B.M. Bietului "Georgica" i se umfla pieptul de mandrie si se lansa in explicatii din ce in ce mai intortocheate si mai lungi, pana intra in criza de

timp si urgenta examenul devenind mai putin pretentios, spre marea noastra usurare. Saracul Georgica ! Noua ni se parea ca este absurd si marginit, dar s-a luptat cu militienii de la Circulatie pentru ca fiecare dintre noi sa primim permisul de conducere categoriile B si C, care ne asigura chiar o meserie in plus in acele timpuri, in care puteai sa zbori din armata mult mai repede decat si-ar inchipui astazi cineva. Si nu exista demisia !

Nu voi mai scrie despre cazarma, de fapt despre scoala de ofiteri. Doar atat: pe nici unul dintre noi nu ne-a indoctrinat, indiferent cat de mult socialism stiintific bagau in noi; in schimb ne-a invatat o meserie complexa, grea dar cu valente umaniste de neinchipuit pentru cei care astazi vad pe strada doar cliseul SMURD. Le multumesc tuturor profesorilor mei, militari si civili, pentru faptul ca veneau la ore intotdeauna la timp, pregatiti si dispusi sa ne arate tot ceea ce stiau, fara ca noi sa le dam "atentii" si fara sa fie nevoie de meditatii ca sa trecem anul. Si inca ceva: ne tratau pe toti la fel, indiferent daca unii dintre noi eram copiii sau nepotii unor ofiteri superiori, cu grade "grele" si mai ales indiferent daca exista posibilitatea ca, in timp si din cauza sortii oarbe, unii dintre noi sa le devenim sefi - asa cum de fapt s-a si intamplat, in unele situatii.



Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea.

(Georges Brassens)

NU CRED CĂ E O COINCIDENŢĂ

 de: Marin Neacșu  

Am mai spus-o în alte ocazii, coincidenţele se întâmplă de regulă odată la câteva zeci de ani şi ar trebui să se petreacă în mod aproximativ egal în bine şi în rău.

Când însă acestea se “întâmplă” atât de des, şi numai pe o latură a evenimentelor, numai când trebuie să mi se ia un drept, să fiu furat, minţit, înjosit, manipulat, verificat, urmărit, înregistrat, monitorizat, batjocorit, eu nu cred în coincidenţe.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani nici un guvern , nici un preşedinte, nici un partid, nu au reuşit să construiască altceva decât vile.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani încoace, toate combinatele, întreprinderile, fabricile care produceau ceva ce era căutat şi avea valoare, industria chimică, petrolieră, agricultura, industria naţională de armament, energia, transporturile, metalurgia, industria de maşini şi utilaje au căzut toate, s-a ales praful de ele, au dispărut aşa neplanificat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul flota comercială a unei ţări poate să dispară aşa dintr-o dată şi nimeni nu e vinovat de asta, ca şi cum ar fi dispărut sau ar fi fost vândută pentru că nu mai aveam nevoie de ea, fără să punem nimic în schimb.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate combinatele siderurgice ale ţării au încăput pe mâna unei puteri străine, a reprezentantului unei ţări care nici acum, după 100 de ani nu ne-a înapoiat tezaurul dat spre păstrare. Nu cred că este o coincidenţă acest act de trădare naţională.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că de 23 de ani, înainte de fiecare mandat de preşedinţie, sau alegeri , candidaţii principalelor partide, sau trimişi ai lor, fac vizite mai mult sau mai puţin oficiale în ţările licuricilor.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că la conducerea ţării, în parlamentul României, în guvern, la preşedinţie, apar mereu persoane cu dosar penal, aflaţi în cercetări, cu dosare de plagiat, incompatibilitate, persoane şantajate şi şantajabile, a căror probitate morală este nu numai îndoielnică ci de-a dreptul scandaloasă, numai bune de manipulat.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toată justiţia română sunt aleşi în fruntea ei exact cele mai controversate persoane, dar reevaluate, unii cu procese pierdute la CEDO pentru abuz, că nu mai avem judecători buni în România încât suntem nevoiţi să numim procurori pe post de judecători la CCR, sau că din toţi jurişti României, cel mai bun de ministru al justiţiei este o rudă a primului ministru, aşa cum cel mai bun pentru funcţia de Sef al SMG este un nepot al soţiei preşedintelui.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toţi escrocii internaţionali investesc în România, că aceştia sunt desemnaţi să negocieze “privatizări” strategice din România.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că din toate privatizările efectuate, nici una nu a reuşit şi toate întreprinderile privatizate au ajuns în faliment, că practic nu mai avem nimic care să meargă în această ţară, nici energie, nici transporturi, nici industrie de armament, nici păduri, şi în curând, nici ape, care vor fi otrăvite prin metoda RMGC sau Chevron.

Nu cred că este o simplă coincidenţă faptul că sistemul educaţional este la pământ, că renumita şcoală românească nu mai există, că şcoala românească scoate numai EBE, şi Mareani aşa cum se exprima eufemistic primul ales al ţării, realizatorul unei “capodopere”. Nu este o coincidenţă faptul că în loc să ridicăm stacheta învăţământului, noi căutăm soluţii să dăm şi proştilor diplomă, să avem nu numai proşti cu diplomă cum déjà avem, dar şi diplomă pentru proşti.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem industrie de apărare, nu mai avem armată, nu mai avem cu ce ne apăra ţara am transformat gradele militare în cocarde pe umerii prietenilor şi slujitorilor politici, că generalii armatei intră în puşcărie mai repede decât membrii clanurilor mafiote, că armata, ca întreg poporul este dezbinată, ajungându-se ca militarii să fie consideraţi coada de topor, sau “minerii” unui partid sau altul.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că se dărâmă spitale şi se înmulţesc cimitirele, că doctorii ne pleacă în străinătate, iar în ţară ne umplem de reprezentanţii a sute de “misiuni evanghelice” care găsesc aici toate condiţiile pentru îndobitocirea celor cu diplomă de prost.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că în loc să fim uniţi, în loc să ne manifestăm ca o naţiune suverană, noi cedăm suveranitatea unor organizaţii sau structuri care nu urmăresc decât spolierea acestei ţări şi ne mai şi federalizăm sub deviza “ cu cât le dăm mai mult din ceea ce mai avem , cu atât vom primi şi noi câte ceva de ros”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că numai la noi se vorbeşte de autonomie, regionalizare, drepturile minorităţilor în timp ce în alte ţări curios, nu sunt astfel de probleme, deşii românii din alte ţări nu au nici şcoli în limba română, nici universităţi şi nu sunt nici lăsaţi să îşi folosească limba română în administraţia locală, dar să mai fie declarată limba română ca limbă oficială.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că nu mai avem nimic şi ne pierdem treptat şi conştiinţa de neam aşa cum nu este o coincidenţă nici faptul că din toată biblioteca Romei au “dispărut “ fără să se ştie cum, exact volumele care vorbeau despre daci.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că pământul sfânt al vechii Dacii, toate centrele energetice şi spirituale ale acestui pământ, Munţii Orăştiei, Munţii Buzăului, Bucegii, sunt cercetate, investigate, scormonite, luate în arendă sau cedate pentru “ dezvoltare” turistică, sau pentru “antrenamente militare” reprezentanţilor unor ţări care în toată istoria ne-au adus numai “bucurii”.

Nu cred că este o coincidenţă faptul că toate guvernele şi conducerile partidelor, candidaţii la preşedinţie,aveau şi au în componenţă sau erau şi sunt membrii ai unor loje masonice.

Bonus:

Acum două trei săptămâni, a explodat ştirea că serviciile secrete americane au determinat marile firme IT, marile site-uri să le pună la dispoziţie datele şi corespondenţa cetăţenilor pe care ei îi consideră “dangeroşi”(periculosi) fără a fi dovediţi, fără a nici o justificare măcar şi nu numai de la ei din ţară ci din întreaga lume. Europa a reacţionat. Unele ţări cer explicaţii. Altele dau .. aprobări.

Acum câteva zile, România a fost vizitată de conducătorii serviciilor secrete din cele mai puternice state ale lumii. Cine ştie cum se planifică aceste vizite câte măsuri de securitate şi discreţie se iau cu ocazia acestor vizite, ştie că este imposibil ca cele două vizite să nu aibă legătură între ele, pentru că altfel ar fi fost decalate în aşa fel încât să nu existe nici cea mai mică bănuială că s-ar fi putut vedea.

De la vizita celor doi, în Transnistria au reînceput problemele, ruşii si-au adus aminte de transnistreni. Românii nu.

Cu ceva timp in urma, yahoo mail a cerut clienţilor săi să îşi reînnoiască parola, să o schimbe pretextând o “îmbunătăţire “ a serviciilor de securitate a contului.

Nota mea

Am primit acest mesaj de la un amic si mi s-a parut interesant. Ce parere aveti ? Mai avem timp si putere sa ne mai gandim si la astea ?

Sunt un tip important

Sunt un tip important. Adica, de fapt, am devenit un tip important. Nu, nu la serviciu si nici macar acasa. Am devenit important pentru diverse miscari sau grupuri care ma cheama sa semnez nu stiu ce petitie, sa vin in Piata Universitatii la mirosit gaze, sa iau atitudine in problema cainilor, a pensionarilor, a pretului la paine, a taxelor si impozitelor, a bancilor, a spatiului cosmic, a colonizarii lui Marte, a manelelor. Dar cine sunt eu de am asa mare importanta? Un NIMENI, adica un cetatean, un om, un locuitor, un tip, un CNP. De foarte mult timp suntem preocupati de furtunile in paharele cu apa servite de conducatorii nostri iubiti, indiferent cine sunt ei si unde locuiesc cu adevarat. Stalin a spus-o, cica cinic (suna ca dracu!): nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara ! Asa este. Nu conteaza ce parere am eu, conteaza directiva data formatorilor de opinie (citeste: manipulatorilor de opinie!) in functie de interesele cuiva, om sau grup. Si intotdeauna va exista un plan B. Adica, in situatia in care manipularea esueaza se trece la alte mijloace de "aburire" sau se serveste poftei de senzational morbid o alta portie de ceva. Ca si acum: s-a imputit treaba cu Rosia Montana, pac! A aparut nenorocirea cu cainii ! Acum mergem mai departe si vorbim de referendum local ! Si vorbim, si vorbim, si vorbim...
Sa nu ma intelegeti gresit: nu sunt defetist, dar prea usor ne lasam manipulati, pacaliti. Si timpul trece...

O surpriza

Am primit de la unul dintre fostii mei colegi un filmulet, difuzat nu stiu cand la TVR 2, despre Facultatea de Pompieri. Desi aici lucrurile sunt prezentate la modul idealist, nu este rau facut.

http://www.youtube.com/watch?v=AZzgOfOhSVY&feature=player_embedded#t=13

Cartierul (1)

Soarta a facut sa locuiesc in cartier de aproape 50 de ani. O viata! Am trait transformarile acestuia si-mi pare rau ca, in trecut n-am fost mai atent la ce se petrecea in jurul meu.
Cred ca nu aveam mai mult de 5 ani cand, stateam cocotat pe caloriferul din dormitorul apartamentului de 2 camere si ma uitam pe geam sa vad cand vine mama de la serviciu. Bulevardul (Muncii, acum Basarabia pentru ca munca este pentru masini, nu pentru oameni) arata cu totul altfel avand o zona verde cu tufe de trandafiri pe mijloc si cu liniile tramvaiului de-o parte si de alta a acestui spatiu. Prin fata blocului treceau traseele a doua linii: 23, care mergea la Piata Unirii si 24 care mergea spre Dorobanti. Inutil sa descriu traficul pentru ca era foarte redus: taxiuri, cateva autodube si camioane. Autoturismele erau mai rare ca Bentley-urile de azi. In parcarea improvizata a blocului tronau un Mercedes cu numere de Corp Diplomatic, cu care venea acasa domnul Graffi de la etajul 4, sofer la Ambasada Germaniei si care nu vorbea cu familia lui decat in germana, un Renault 16 grena, o bijuterie a unui ceasornicar al carui atelier il mai putem vedea si astazi langa Biserica Baratia, in apropiere de Cocor, un Fiat 850 condus de mama lui Nandi (Alexandra), profesoara de franceza si cam atat. Au mai aparut, ulterior, alte masini, pe masura cresterii prosperitatii locatarilor si diversificarii marcilor comercializate in Romania. Locatarii blocului nu prea apartineau "clasei muncitoare", desi se vroia ca apartamentele sa fie distribuite cu precadere salariatilor de la Uzina Faur (23 August): erau gazetari sportivi, cenzori de presa, ingineri, profesori, oameni de televiziune, arhitecti si proiectanti, actori (tata), cantareti de muzica populara (Petre Sabadeanu), bibliotecari si mai putin functionari sau muncitori. Asa s-a nimerit. Erau si foarte multi copii. Cred ca in total, in blocul meu erau 20-25 de copii de diferite varste, dar eram multi de aceeiasi varsta. De jucat, ne jucam afara, in jurul blocului si pe terenul, gol pe atunci, pe care bunicul Cezarei, arhitectul Pavel Bujenita va proiecta in anii 70 baza sportiva Voinicelul, menita sa stranga toti tinerii si copii cartierului care doreau sa faca sport in mod organizat. Jucam fotbal, hokey cu resturi de crose luate de la meciurile care se organizau la patinoar si multe alte jocuri acum devenite "antichitati". Beam apa de la o cismea din strada, din mana facuta caus si fara frica de boli, mancam corcoduse verzi sau dude din pomii de pe strada si cand faceam rost de 25 de bani sau 1 leu cumparam seminte de la tigancile care vindeau "bomboane agricole" pe care ni le turnau in mana din niste recipiente care aratau mai mari din exterior, decat erau in interior. Nu ca ar fi vrut sa ne fure! Nu, Doamne fereste! Daca ni se facea foame, strigam de jos la cine era acasa si ne duceam sus, singuri cu liftul, cate 3-5 copii pana la usa unuia dintre noi, iar parintii acestuia ne imparteau o paine sau niste mere, struguri, pere, ori chiar prajituri de casa pentru a ne astampara foamea. Ziceam saru` mana si fugeam la joaca. Si nu se supara nimeni ca zdupaiam pe scari sau ca tranteam usile palierelor. Nu ne era frica de nimeni pentru ca defuncta Militie era mult mai profesionista decat actuala Politie si nu lasa lucrurile nerezolvate in domeniul de competenta.