Vorbe

Vorbe

„Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greşește.” — André Malraux.

Aducem ȋn discuţie, aproape zilnic, subiecte ce se referă, mai direct, sau mai pe ocolite, la PRIETENIE. Ce este prietenia? O relaţie a la Castor şi Polux? Eminescu şi Creangă? E doar aşa, o vorbă mare, sau se referă şi la un pic de chimism ce ar trebui să apară ȋntre două fiinţe chipurile ȋnzestrate cu inteligenţă? Otilia Poiană de la Empower Romania[1] spune, foarte frumos de altfel, despre prietenie că „este ceva profund care nu ar trebui rostit cu atâta uşurinţă.”

Ȋn ceea ce mă priveşte am fost ȋntotdeauna un prieten prost. Prost de bun. Cedez mai mereu, nu vreau să deranjez, mi-e ruşine să cer chiar şi ȋn situaţia ȋn care ar trebui să o fac. Ȋn copilărie „prietenii” ȋmi luau din jucăriile mai acătării şi le stricau ca „din greşeală”. Nu ȋi „pâram” mamei, sau tatălui meu (pe care ȋl ştiam mai nestăpânit ȋn reacţii) şi luam asupra mea paguba, vina: „Altădată să ştii că nu mai pupi tu să-ţi iau...(nu ştiu ce)!”- venea răspunsul părinţilor. Şi chiar se ţineau de cuvânt.

Am crezut că ştiu câte ceva despre cum, când şi cât să-mi fac prieteni, pe măsură ce ȋnaintam ȋn vârsta. Nu e ȋnsă chiar aşa. Ȋn mediul modern (nu găsesc alt cuvânt!) ȋn care de nevoie mă aflu, prietenia este o noţiune care pur şi simplu nu există ȋn forma sa adevarată. I se spune fals: spirit de echipă, inter-relaţionare, orientare spre valori comune. Sau au alte definiţii, mai exotice, ȋn romgleză. Nu, nu există decât o „supă primordială” uşor ȋncălzită ȋn care plutesc diferite ingrediente: ambiţii refulate, interese personale şi nu numai, defulări, secrete de alcov, mizerii zilnice, vise diluate, bucăţi de vieţi ȋncurcate, rele şi răutăţi şi parcă am văzut şi ceva ură. La serviciul numit şi job nu există prietenii, ci numai comuniuni de interese ori intersecţii ale lor. Vremelnice, ca nişte baloane de săpun. Vai de cel care se lasă ȋnşelat de culoarea frumoasă a vorbelor şi are impresia că leagă o prietenie, din aceea care nu are finalizare copulaţională, hetero sau nu.

Am mai legat cateva relaţii de-a lungul vremii. Eu le-aş fi vrut să fie chiar prietenii, dar şirul evenimentelor ȋmi arată că nu este nici ȋn aceste situaţii vorba de aşa ceva. Nu  m-am dezis nici ȋn acest stadiu: port semnul fraierului ȋn fruntea lăţită de anii care mi-au rărit părul şi imunitatea, mai mult ca sigur pot fi „citit” prin ochii ce ȋntotdeauna privesc chipul persoanei din faţa mea. Ȋncuietoarea sufletului meu este, probabil, prea slabă, ori eu nu mai am combustibilul necesar să nu mă las „accesat”. Am investit şi ȋn aceste relaţii bunăvoinţă şi ȋncredere, apreciere, respect, discreţie, timp şi nervi, am riscat ȋn numele acestei aşa-zise „prietenii” care nu este, din păcate decât o relaţie politicoasă şi rece, calculată. Ȋncă un motiv pentru care voi mai ȋnchide un cerc ȋn jurul meu şi pentru care voi ȋncerca să fiu mai atent cu mine, pentru mine.

P.S. Aflu că ȋn Argentina există chiar şi o zi a fraierilor: 27 iunie. O s-o sărbătoresc la dublu pentru că pentru mine 27 iunie mai are o semnificaţie, dar nu sunt chiar atât de fraier să v-o spun!

---

[1] Este o organizaţie non-profit dedicată 100% educaţiei non-formale, dezvoltării personale şi profesionale. Ȋsi asumă misiunea de a susţine toţi oamenii care au nevoie de educaţie non-formală ȋn procesul lor de atingere a obiectivelor personale şi profesionale prin facilitarea accesului la informaţii esenţiale, abilităţi cheie şi instrumente educaţionale de top pentru dezvoltarea personală şi profesională.

INERVAŢIA DE MARŢI

INERVAŢIA DE MARŢI

Nu m-am decis ȋncă dacă să mă (auto)numesc „copywriter” sau doar unul care mai are timp să şi scrie. Realitatea e că nu mi-ar displace să mă roage unii să le scriu câte ceva pentru a-şi promova produsele. Sau să scriu ceva mai puţin trist decât ar fi unele dintre amintirile din trecut. Al meu. Nu pot ȋnsă să nu scriu despre lucrurile care mă ȋnconjoară, ȋn unele situaţii chiar mă ȋmpresoară şi care fac parte din cotidian. Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când am simţit cu toţii că am avea ȋn sezonul acesta chiar şi iarnă. După ce a ȋncetat ninsoarea, am avut vreo două zile de cancan pe sticlă cu firmele angajate pe alese de primării să cureţe zăpada. Când era mai ȋn toi scandalul, a apărut subiectul cu bieţii româno-norvegieni, care au rămas fără copii şi treaba cu nămeţii s-a diluat bine de tot. Subiectul da, nămeţii nu. Ȋn lipsa primarului Piedone care să fie filmat la 12 noaptea cum ȋi ameninţa pe ăia cu ȋmprăştiatul sării ȋn sectorul 4, l-am avut ȋnsă pe primarul-general-inginer provizoriu cu ţeava fierbinte ȋn mână, explicându-ne de ce nu ajunge căldura din stradă ȋn bloc şi care este totuşi miracolul că ȋn bloc poate ajunge, neapărat, doar factura. După care a ȋnceput brusc şi prin surprindere gerul siberian livrat, după spusele adepţilor teoriei conspiraţiei, chiar de tipul ăla blondiu cu sediul ȋn capitala aia pe care n-au putut s-o aibă nici Napoleon şi nici caporalul-pictor austriac cu mustăcioară.

Ȋn fine, de atunci sunt, desigur şi firesc, martorul cacialmalei anuale din sezonul rece rău: Primăria Capitalei amendează primăriile de sector – primăriile de sector amendează pe cine vor ele, ca să scoată banii pe amenda celor de la centru.

Ȋntre timp, unii dintre cetăţeni, mânaţi de spirit civic au trecut la lopată şi:

·         unii mută frenetic zăpada din faţa maşinii lor, ȋn faţa maşinii altora;

·         alţii mută zăpada de pe trotuar pe carosabil, de unde este trimisă (zăpada) din nou ȋn faţa, spatele, lateralul maşinilor ȋnţepenite, de unde procesul se reia, ce-i drept mai greu că gerul a transformat neaua ȋn ceva de consistenţa betonului.

Povestea se repetă. De câte ori este nevoie. Ȋată ȋnsă că se anunţă o creştere a temperaturii şi probabil că cei care vor scăpa neatinşi de ţurţurii şi gheaţa ce vor zburda de pe acoperişuri se vor bucura, trecând printr-o scurtă, dar revigorantă perioadă, ȋn care vor exersa ȋnnotul ȋn zonele gurilor de canal, de terminarea blocadei arctice. Ȋncepe paradisul spălătoriilor auto! Şi al vânzărilor de detergenţi, pentru că nu-i aşa, n-avem cum să scăpăm să nu ne facă un mârlan, ce trece cu viteză prin baltoacele străzii, harcea-parcea paltonul/pardesiul/canadiana/scurta ȋn care ne-am vârât ca să mergem la serviciu (sau la „muncă”, cum zice fi-miu, de ȋmi ridică instant tensiunea când ȋl aud). Şi pentru că am ajuns la spălătoriile auto, aceste centre eterne ale evaziunii fiscale nedovedite şi necăutate, ca şi florăriile sau fast food-urile magrebiene ori persane, locuri mult apreciate de unii cetăţeni ȋn haine aidoma, cu burtă şi chipiu, nu pot să nu mă ȋntreb şi eu: de ce dacă spăl un SUV, care e mereu numit „jeep”, deşi nu e, sunt taxat ȋn plus că e mai mare, iar dacă vin cu un Matiz sau Tico, ori cu ceva asemănător, nu sunt tratat cu o reducere de preţ vizavi de suprafeţele săpunite şi udate de flăcăii cu stropitorile sub presiune, fara scoala si carte de munca? Oricum, nu interesează pe nimeni. Sau nu v-aţi pus ȋntrebarea, când mergeţi cu taxiul, de ce sunt aşa de corecţi domnii şoferi şi respectă semafoarele, nu forţează culoarea galbenă, nu depăşesc pe linia de tramvai, nu intră la intimidare ȋn intersecţii, nu aleargă ca nebunii? Răspunsul prieteni este simplu: pentru că vă taxează la durată, ȋn funcţie de timp şi nu de distanţă. Chiar şi la semafor taxarea se face ȋn regim de staţionare, deşi ȋn circulaţie „oprirea” e una, „staţionarea” e alta. Şi tarifele sunt de 10 ori mai mari decât preţul pe kilometru. Şi toată lumea vede, dar nu se ȋntamplă nimic. Dezbatem probleme de politică mare, regională, transnaţională, globală, ȋl luăm la mişto pe Putin, avem scut interstelar, cablu TV, coduri, ascultători, organe naţionale, locale, rurale, dar n-avem siguranţă, nu suntem trataţi ca cetaţeni ai statului, ci ca nişte vaci de (s)muls cote, taxe, taxe, taxe, impozite, dări, obligaţii, ca nişte fantome ȋnregistrate şi ȋnregimentate, o aglomerare de ectoplasme sălcii ţinute ȋn frâu de descântători cu mastere şi policetăţenii, aşteptând...Chiar: aşteptând ce?

Tu

Tu

Mă uit, un pic toropit de căldura prăfuită a după-amiezii, către uşa din fier vopsit grosolan în verde a blocului. Florin, un pic bâlbâit îmi zice să fiu atent, zmucindu-şi bărbia spre dreapta mea. Mă întorc, total lipsit de delicateţe sau tact şi o văd. Nu prea înaltă, într-o rochie „fără umeri” înflorată şi cam prea lungă, cu părul castaniu lucios tuns a la Mireille Mathieu, venea spre noi păşind studiat şi fără grabă, probabil dintr-un calcul făcut instinctual înainte de a deschide uşa aceea meschină a blocului.

Îl cunoştea ceva mai bine pe Florin, deşi îmi aduc aminte că o mai zarisem printre tinerii care-şi pierdeau timpul pe lângă blocurile cartierului. Nici acum, când urma să ne întâlnim şi nici mai înainte nu-mi prea spunea nimic: o puştoaică mai răsărită cu pretenţii de domnişoară şi cam încrezută, după standardele mele.

Ajunse lângă noi şi zâmbi lăsând să se zărescă un şir sclipitor de dinţi mici, ca nişte perluţe frumos înşiruite. Era mai...umană când zâmbea şi deja parcă îmi stârnise intersul. Galant, Florin făcu prezentările. Am schimbat câteva cuvinte care, în mod sigur, nu vor ramane în istorie şi văd că pleacă de lângă noi. După un timp, asigurându-mi o distanţă suficientă pentru a nu fi auzit îl întreb pe amic:

-       Cine-i nesuferita aia ?

-       A, e o prietenă. Stă în 32, n-o cunoşti?

-       Nu. Adică, parcă am mai văzut-o...

Şi asta a fost. De aici a început o poveste care, fără să ardă cu flacăra unui (unei?) coup de foudre durează de peste 30 de ani. O poveste care cuprinde multe sentiment, respect şi înţelegere. Poate că nu a fost ceva nemaipomenit, deşi eu cred că nu meritam şi nici nu merit nimic în plus, pentru că am dobândit alături de ea fericirea unui bărbat norocos.

Mă uit şi acum la ea cum îmi stă alături şi o admir pentru ceea ce este. Pentru răbdarea de    a-şi fi cucerit bărbatul pe care l-a vrut, pentru tenacitatea de mamă ce şi-a crescut singură, sau aproape singură, cei doi copii, conducându-i ferm pe drumul vieţii, pentru preocupările care întotdeauna îi au în prim-plan pe alţii şi mai la urmă pe ea, pentru sclipirea ochilor ei cafenii care nu s-a stins în noianul anilor şi  al problemelor – şi iată, aici am şi eu, în sfârşit un rol – pentru faptul că încă mai are rabdare cu noi şi cu problemele noastre, reale sau închipuite.

Nu poţi cuprinde 30 de ani într-o pagină pe care să o pui pe blog. Nu poţi înghesui un om în 27 de litere ale alfabetului. Dar îl poţi învălui într-o privire, îi poţi împărtaşi temerile, bucuriile, nevoile şi plăcerile trăind în rezonanţă, nu numai aceea a corpurilor, ci şi a sufletelor condamnate de conştiinţă să se manifeste într-o realitate anost de concretă, materială născută acolo, în punctul dintre labele Sfinxului atunci când zeii au hotărât să nu mai hoinărească printre noi.

Te-ai recunoscut?