Mă gândeam acum câteva zile că
îmi este mai uşor să scriu despre persoanele
cu care m-am întâlnit de-a
lungul timpului decât despre tatăl sau despre mama mea. Nu ştiu care ar putea
fi explicaţia sau dacă exista o logică pentru acest lucru. Mi-aduc însă foarte
bine aminte de multele momente pe care le-am petrecut, împreună cu tata, în
teatrul pe care l-a slujit cu pasiune peste 40 de ani: Teatrul „C. I. Nottara”.
În perioadele dintre două bone
(le zic „bone” pentru că nu ştiu cum să le numesc altfel, ele nefiind însă bone
în sensul pe care-l cunoaştem astăzi), când nu mai aveam cu cine rămâne acasă,
tata mă lua cu el, ziua, la Teatru.
Programul unui actor nu este aşa
strict. Viaţa lui se împarte între repetiţii, probe de costum, spectacole,
turnee. Tata mă lua uneori cu el la repetiţiile pe care le făcea pentru
diferitele spectacole ale trupei. Acolo, de-a lungul timpului, i-am cunoscut pe
„frumoşii” momentului: Ştefan Iordache, Nucu Păunescu, Petrică Popa, Ion
Dichiseanu, Emil Hossu, Ion Bog, Ştefan Radof, Valeriu Arnăutu, Alexandru
Repan, George Constantin, Viorel Comănici, Sandu Sticlaru, Ştefan Sileanu,
Horaţiu Mălăele sau pe „divele” Anda Caropol, Melania Cârje, Eugenia Bădulescu,
Liliana Tomescu, Gilda Marinescu, Camelia Zorlescu, Victoriţa Dobre, Dody
Caian-Rusu şi pe mulţi, mulţi alţii aflaţi sub conducerea forte a
dramaturgului-director Horia Lovinescu.
După ce îmi punea un sandviş cu
suncă de Praga, pe care eu îl aruncam jumate pe geamul bucătăriei când nu era
de faţă şi îmi făcea un ceai ori o cacao cu lapte (nici aia nu-mi plăcea) ne
îmbrăcam şi plecam spre teatru. De la Bariera Vergului, adică de la Piaţa
Hurmuzachi de azi, fostă şi Muncii, ne urcam în autobuzul nr. 34 care ne ducea
frumos până la Piaţa Romană unde acum funcţionează un KFC, apoi pe jos, încet,
încet, prin faţa unei „biblioteci” cunoscute atunci – „Grădiniţa” ajungeam la
„intrarea actorilor” de pe Strada Jules Michelet. Tata schimba câteva vorbe cu
cei cu care se întâlnea, actori sau tehnicieni şi apoi intram în lumea
misterioasă a iluziilor de carton, sunet şi lumină.
E greu să vă reproduc atmosfera,
culorile, mirosul de cafea caldă sau de ţigare bună ce venea dinspre cabine.
Cabinele! Găoacele minunate în care luau naştere personajele pieselor: piraţi,
domni şi regi, midinette, cetăţeni, eroi greci şi pravoslavnici, fantome,
detectivi, burghezi, gentilomi, personaje de coloratură, dive, sclavi, tot ceea
ce a produs dramaturgia de la Livius Andronicus încoace. Când erau doar
repetiţii, în cabine era chiar linişte. Se mai făceau mici retuşuri la costume,
se mai stătea la o şuetă înainte de chemarea în scenă, la un şah sau o tablă,
se citea ziarul, ba chiar se mai şi lua un coniac mic, aşa împotriva „colibacililor”.
La un moment dat, în difuzoarele
instalate în fiecare cabină se auzea vocea şoptită a regizorului de culise,
Lucică Constantinescu: „5 minute, toată lumea în scenă, vă rog !” mesaj repetat
de câte trei ori. Se închideau ziarele, cafeaua era dată peste cap ca şi
medicamentul contra colibacilozei şi protagoniştii începeau să se îndrepte pe
scările înguste care duceau la buzunarele scenei sau în culise spre locul unde
erau chemaţi. Printre mulţimea de frânghii şi cabluri, tata mă ducea de mână
până la zona ticsită de minuni a recuziterilor şi mă lăsa acolo. Imediat
primeam un pistol sau un pumnal micuţ pe care mi-l prindeau la brâu şi mă
scoteau în sală, mai în spate, sau la balcon unde eram stăpânul absolut. Ştiam
regulile: n-aveam voie să fac zgomot, să alerg printre scaune şi nici să
vorbesc tare. Nu că aş fi avut şi cu cine să vorbesc.
Jos în sală, chiar înspre mijlocul ei se aşeza
regizorul şi uneori sufleurul, scenaristul şi un fel de secretară de platou.
Tensiunea creştea un pic. Actorii erau în scenă. Întârziaţilor li se făceau
diverse poante sau erau luaţi la mişto. Se potriveau luminile şi se aducea un
minim de recuzită. Se fuma în draci. Dan Micu, Sanda Manu, George Teodorescu,
Lucian Giurchescu, Dinu Cernescu, Alexa Visarion orchestrau viitoarele succese,
pentru că toate piesele erau succese, oricât de improbabil sună acest lucru
acum.
Mă jucam nevăzut printre scaunele
de pluş roşu, iar replicile treceau pe la urechile mele de copil completate cu
îndrumările sau comentariile regiei. În cele câteva zile cât veneam pe la
repetiţii învăţam cam jumatate din piesă. În plus ştiam şi alte chestii:
„Georgică, când intri arunci o privire la Raskolnikov şi îţi stingi ţigara cu
pantoful. Recuzita! Bagă o tablă în spate la fotoliu să nu luăm dracu foc de la
chiştoc!” sau „Liliana dragă, da-ţi şi tu ochii ăia frumoşi peste cap, aşa ca
şi cum te-ar fi călcat un bou pe picior la coadă la Leonida!” şi alte asemenea
pe care însă nu le înţelegeam eu atunci.
Câteodată eram chiar important:
„Băi ăla, Petrică puţă mică, ia fugi tu până sus şi spune-mi dacă îl vezi pe nenea Nucu când
stă rezemat de stâlp!” Adică trebuia să o iau la trap până la balconul 2 şi să
mă uit de pe ultimul rând dacă se văd toţi actorii din scenă. Cocoţat la
dracu-n praznic strigam de acolo: „Da, se vede!” şi uite aşa deveneam un fel de
asistent de regizor. Bineînţeles că râdeau de mine şi mă puneau să strig de mai
multe ori, vezi Doamne nu auzeau ce spun. „Băi să-i spui lu` tac-tu să-ţi dea o
votcă să prinzi glas” – strigau de jos în râsetele ce se rostogoleau în sală.
Şi îmi era o ruşine!...
Cel mai frumos era însă la
repetiţiile generale. Astea erau aproape ca un spectacol adevărat: cu costume,
decoruri, lumini, muzică la fel ca la o reprezentaţie obişnuită. Veneau la
aceste repetiţii cenzorii, „ăia de la Cultură”, directorii, autorii textelor,
fotograful teatrului, nea Şvaico,
stafful tehnic.
Totul trebuia să meargă ca la
premieră. Atunci vedeam, de pe primul rând al balconului, cum George Constantin
devine Henric al IV-lea sau Petru Rareş, tata se transformă în Căpitanul Marais
sau într-un comandant de galeră, Melania Cârje într-o orfelină şi tot aşa
fiecare actor, dintr-un rol mai mare sau mai mic făcea ca miracolele să devină
parte a vieţii, momente pe care, după cum se vede, e greu să le uiţi. Într-o
vreme despre care actuali deontologi de carton afirmă că nu se auzeau decât
osanale conducătorului iubit şi soţiei-academician, eu (şi generaţiile
respective) am putut vedea spectacole care au contribuit esenţial la devenirea
mea ulterioară: „Pygmalion”, „Antoniu şi Cleopatra”, „Fraţii Karamazov”, „Omul
care şi-a pierdut omenia”, „Paradisul, „Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă”,
„Enigmatica doamnă M”, „Lady X”, „Ce înseamnă să fii onest”, „Ultima oră, „Barbarii”,
„Timon din Atena”, „Livada de vişini”, „Este vinovată Corina?”, „Adio, Charlie”„Acest animal ciudat”, „Jucătorii
de cărţi”, „Ulciorul sfărâmat”, „Cele două orfeline” şi multe, multe altele. Vi
se pare că se umbla la tâmpirea populaţiei? Eu cred că dimpotrivă, mai ales că
un bilet costa între 6 şi 12 lei, iar studenţii şi militarii în termen intrau,
de cele mai multe ori moca.
Ziua se
încheia în jurul orei 14.00 şi după ce îşi trăgea un pic sufletul, tata mă
ducea să mănânc o friptură, de regulă la „Cina” sau la „Gradiniţa”. Erau singurele
locuri în care îmi dădea voie să gust o jumatate de pahar de bere şi îmi
comanda salată de roşii cu mărar – după care mă înnebuneam la acea vreme.
Intram în local şi ne aşezam la una dintre mesele alese de tata. Imediat aparea
un chelner sau chiar Ober-ul şi îl auzeam, invariabil: „Să trăiţi
dom`Georgică!” Zbang! Faţa de masa era imediat schimbată, apăreau 1-2 picoli cu
gheaţă şi pahare curate, iar tata se înţelegea imediat, din ochi, cu omul:
„Meştere, o friptură pentru juniorul şi pentru mine o votcă. Mare”.
Copleşit
de atenţia ce ne era acordată de chelneri, îl întrebam admirativ: „Şi pe ăsta
îl cunoşti, tată?”
