"Limba"
Din galeria de neamuri proaste cu
care am interacţionat în timp, voit sau nu se desprinde chipul maiorului Limbă.
„Limbă” era porecla fără conotaţii de alt gen a unuia dintre fostii nostri
comandanti din şcoala de ofiţeri. I se trăgea de la un tic nervos, un obicei
prost pe care-l avea, acela de a împinge limba înspre colţurile gurii în
momentele de nervozitate sau când se concentra la ceva. Coleric, bun şi
antrenat amic al lui Bachus, fără copii, ne conducea cu o mână de fier vecină
de cele mai multe ori cu tâmpenia, fiind spaima multora dintre generaţiile de
ofiţeri pompieri moşite în cazarma de pe Şoseaua Morarilor. Când l-am cunoscut eu, în 1978, era doar maior,
ulterior ieşind la pensie cu grad de colonel.
Limbă era pe atunci un fel de
ofiţer de „salon” care nu mirosise în viaţa lui de pompier fumul şi gazele unui
incendiu adevărat.
În schimb ne omora cu pregătirea
militară unde, pe lângă pasul de defilare în stil sovietic al regulamentului
instrucţiei de front, la loc de cinste
erau marşurile infantereşti surpriză cu echipamentul complet şi cu cântece
revoluţionare, pe traseul Şoseaua Morarilor-Poligonul de trageri Băneasa sau
Şoseaua Morarilor-Podul Pantelimon. Pentru mine, care veneam dintr-un mediu
„cocoloşit” toate astea erau momente în care aş fi renunţat la tot şi aş fi
plecat imediat acasă. N-aveam însă cum.
Limbă apărea la serviciu
dimineaţa, la volanul Skodei sale 120 L cu toate că stătea relativ aproape, pe
Şoseaua Pantelimon în imediata apropiere a unui celebru (pe atunci) restaurant:
„Amfora”. Din acest motiv unii îi mai ziceau şi „Ducele de Amfora”. Santinelele
îi deschideau porţile de acces şi Limbă îşi parca maşina pe locul rezervat. La
ora când sosea, mai mult sau mai puţin calculat, noi elevii-ofiţeri eram
adunaţi pentru raportul de dimineaţă. Cam 250 de suflete din cei 3 ani de
studiu încremeneau la comenzile răcnite de comandanţii de plutoane sau
companii. Limbă ne trecea majestuos în revistă, urmărind cu expresia cu care un
motan în călduri aşteaptă apariţia unei pisici neatente, să dibuiască ceva în
neregulă. Găsea, nu găsea cert e că, invariabil, ceva nu-i convenea. Ca
rezultat, urmau nişte comenzi scurte care ne trimiteau pe toţi 250 într-o
excursie alergată spre zidul cel mai depărtat al unităţii. De trei-patru ori.
După care urmau şi nişte salturi demne de contraofensiva de la Stalingrad.
Totul nu dura decât maxim 10 minute. După care lucrurile intrau în normal. Noi
ne duceam însă la cursuri, transpiraţi, prafuiţi şi cu mâinile murdare, iar
Limbă urca satisfăcut în biroul său unde-l aşteptau cafeaua şi turnătorii
personali, pentru briefing.
În şcoală, adică în incinta de la
Morarilor, Limbă nu prea se desfăşura chiar la întreaga sa „valoare”. Punctele
sale „forte” erau zilele în care conducea personal diverse ore de curs,
şedinţele lunare de trageri şi, mai ales, luna de pregătire militară
(obligatorie în fiecare dintre cei trei ani de studii), pe care o aveam
planificată la o tabără militară dintr-o zonă de munte. Acolo era în elementul
(şi de capul) său! Aveam să realizez mult mai târziu ce urmăreau aceste metode
de modelare a comportamentului nostru de viitori comandanţi.
Pe parcursul acelei luni de
instrucţie în tabăra de munte (fostă tabără a armatei germane de pe timpul
războiului) trebuia să învăţăm ce înseamnă viaţa adevarată de soldat. Aveam în
program o sumedenie de teme legate de topografie, tactica de infanterie,
trageri cu armamentul, cunoaşterea armelor de nimicire în masă, într-un cuvânt
cam tot ce ţinea de armata propriu-zisă. Pe dealurile şi prin pădurile locului
am fost învăţaţi despre ce şi cum este o ofensivă, cum poţi să organizezi o
ambuscadă, cum se face retragerea, ce înseamnă lupta de partizani şi o mulţime
de alte lucruri ce ţin de infanterie.
Limbă era „sufletul” acestor
activităţi. Neobosit, îi chema zilnic la el pe comandanţii noştri şi le dădea
sarcini complicate, pe care aceştia trebuiau să le pună în practică: deplasarea
prin păduri cu harta şi busola, noaptea şi ziua, patrule, marşuri şi alarme,
pregătire fizică suplimentară, corvezi de tot felul şi alte asemenea fineţuri.
Trei ani, an de an!
În cele din urmă toate acestea
s-au terminat. Am scăpat de el şi fiecare dintre noi s-a îndreptat spre locul
de muncă repartizat după absolvire. Ca un făcut, însă, peste ani, cam prin 1987
pe când eram la comanda unei subunităţi bucureştene, Limbă a fost numit în
marea unitate de la Bucureşti. Cu această ocazie a fost cât p-aci să-mi
plătească o poliţă pentru o măgărie pe care i-o făcusem într-o iarnă
nenorocită, prin 1985-1986.
Se întamplase cam aşa: Şcoala de
Pompieri se mutase în Băneasa făcând schimb de sedii cu micii spioni de la
Filaj. Astfel pierduseră mult din baza de antrenament de specialitate. Cum era
şi o iarnă adevarată, cu zăpadă multă şi frig serios, au fost făcute
demersurile pentru ca o parte din instrucţia elevilor să se desfaşoare în
subunitatea de Salvatori din cartierul Dămăroaia. Aşa m-am trezit cu Limbă şi
cu un pluton de elevi la mine, pentru o zi de instrucţie. Era senin, un ger
straşnic şi cam 1m. de zăpadă pe terenul de instrucţie. Nu m-am dus să-l
întâmpin sau să vorbesc cu el. Mai mult, la pauza de ora 10.00 i-am chemat doar
pe ceilalţi ofiţeri la mine în birou unde-i aştepta o „tradiţională” gustare de
cazarmă: ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi. Plus o cafea nechezol bonus. L-am
urmărit pe bietul Limbă prin fereastra infirmeriei care da spre terenul de
instrucţie: era vânăt de frig, cu vezica XXL şi sigur mort de foame, după 5 ore
de instrucţie. A plecat la sfârşitul zilei cu elevii şi ofiţerii cu care venise
dimineaţa.
Nu peste mult timp, în urma unor
schimbări a fost numit la Grupul Bucureşti. Şef al întregului personal. Şi al
meu. Cred că vă daţi seama pe cine a convocat încă din primele zile să se
prezinte la raport! Culmea e că nu mi-a făcut nimic, deşi putea. Mi-a zis doar
o pildă cu roata care e rotundă şi se învârte şi m-a trimis la treabă râzând de
figura mea, probabil.
Nota Bene: imediat după mutarea
sediului celor de la la Filaj în cazarma din Şoseaua Morarilor aceştia au fost
deconspiraţi. Nu ştiu ce minte creaţă îi mutase între blocurile din Pantelimon
sub privirile oamenilor din cartier (plus alte priviri). Probabil că la
deconspirarea lor au contribuit şi copiii care urcaţi pe gardul cazărmii le
strigau viitorilor James Bond:
„ – Nenea spionu`, ne dai şi nouă
mingea, că ne-a căzut înăuntru ?!!”
