Omagiu fabulist amoral (adică fără morală)
Prin
pădure se cam ştia. De fapt, mai mulţi dintre locuitorii ei simţiseră că ceva
nu este tocmai în regulă: nu mai erau aşa multe ciuperci ca înainte, muşchiul
nu mai năpădea partea dinspre miazănoapte a trunchiurilor copacilor, nici
ghinde parcă nu mai erau aşa multe ca în alţi ani. De zmeură ce să mai vorbim.
Devenise de mult o raritate.
Mai
mult decât atât, dispăruseră chiar şi dintre vieţuitoare:o pereche de
guguştiuci divorţase şi fiecare plecase care-ncotro, râşii migraseră noaptea,
tiptil, spre alte crânguri, berzele nici măcar n-au mai revenit din ţările
calde, lupii o şterseseră într-o zi când apăruse curcubeul. Doar popândăii,
indecişi, deşi îşi făcuseră bagajele de mai multe ori, n-au găsit curajul
necesar să o ia pe o altă potecă şi au rămas să vadă ce-o să se întâmple.
Cei
care mai credeau în veşnicia codrului îl urmăreau pe urs, pe Marele Urs, să
vadă ce face şi ce spune el în calitate de conducător al pădurii de sub munte.
Dar parcă şi cu ursul era ceva în neregulă. Pleca dimineaţa din scorbura
confortabilă în care sălăşuia şi venea agale, pe poteci ştiute doar de el şi de
arici, până în poiana de unde împărăţea pădurea şi sufletele ce trăiau în dânsa.
Aici aveau grijă să nu-l deranjeze nimeni atât ariciul, cât şi o mâţă sălbăticită,
dar cam grasă, care-i era un fel de secretară. Şi niciun animal nu răzbătea
până la rădacina de mahon pe care stătea Marele Urs, cam toată ziua.
Seara,
ursul dispărea, la fel de discret cum venise, din poiană şi se îndrepta spre
confortul casei sau trecea pe la prietenii săi din pădurile apropiate. Ariciul
îl urma peste tot, gata să-i fie de folos dacă marele şi puternicul mamifer ar
fi avut nevoie de ceva: o apă, o spirtoasă, un covrig de la Toto, sau o baterie
pentru lanternă. Nici de la arici nu puteai să afli ceva despre mersul
lucrurilor în pădure. Nici măcar o ţestoasă bătrână, care locuia mai încolo,
spre luncă şi despre care toate pitulicele spuneau că era unsă cu multă
clorofilă n-a reuşit să scoată nimic de la el. Şi nici chiar de la mâţă. O
prigorie, cam prăpădită şi pe care nimeni nu o lua în serios, îşi dădu la un
moment dat cu părerea că ariciul şi cu mâţa chiar n-ar ştii nimic nici ei şi
doar fac pe interesanţii cu ceilalţi, dar fu imediat pusă la punct de un cuc
armenesc cuibărit nu de mult pe acolo.
Şi
viaţa îşi vedea de-ale ei în frumoasa pădure, deşi o ureche antrenată ar fi
putut să distingă zgomotul unor drujbe ce se manifestau voios undeva în sud, mai
înspre cealaltă mare. Marmotele împachetau câte ceva în staniol, căprioarele
intrau şi ieşeau din călduri născând mai apoi pui vii, pe care îi creşteau cu
lapte stând cu anii pe la vizuină, iepuraşii ascundeau oualele altora, broaştele
exersau concerte complicate aşteptând elfii, bufniţele mai făceau un master,
iar bursucii (cu părul rar!) ţineau socotelile cu ghindele, conurile, murele,
zmeura şi mierea pe care încă o mai dădeau albinele (ulterior, un scatiu avea
să afle că şi mierea era pe datorie!).
Au
trecut astfel mai multe anotimpuri şi se părea că nu ar fi motive de îngrijorare.
Asta până într-o zi când netam-Nissan, Ursul o puse pe mâţa cea grasă să cheme
toată suflarea pădurii în poiana cea mare, la sfat. Nu prea se întamplase asta
în trecut, ursul ţinând bine în labă bunul mers al treburilor.
În
ziua decisă toţi se înghesuiseră în poiana ursului pentru a auzi despre ce este
vorba. Ursul apăru regal de punctual, cum îi era obiceiul şi grav, dar
prietenos, le spuse celorlalte vieţuitoare că a venit vremea ca unele dintre
ele să-şi caute alte crânguri, din alte zări, pentru că pădurea va fi taiată
cât de curând şi nu o să mai ajungă la toţi. Bine, bine, dar cine să plece?
Ursu-i liniştii pe toţi spunând că se gândise deja la asta şi-i scoase în faţă
pe adevăraţii musafiri ai pădurii noastre: un sconcs şi două vulpiţe. Ele aveau
să decida, ajutate de câţiva limacşi discreţi, cine, când şi cum va părăsi pădurea.
Pentru
moment, în poiană se lasă liniştea. Ursul zâmbea în continuare, cerbul se scărpina
discret cu copita pe spinare ştiind că n-are cum să fie el, o adevarată emblema
a ţinutului, cel care va trebui să plece, jderul dispăru tiptil şi-şi lansă câteva
frunze de brusture cu CV-ul personal, iepuraşul recapitulă mental ce vraci
cunoaşte pentru a-l declara bolnav, câteva căprioare îşi replanificară rapid
partidele de sex cu finalizare pentru a fi sigure de gestaţie, bătrâna ţestoasă
numără în gând anii de munca, cârtiţa zâmbii pentru că-şi aranjase deja să
plece pe o tarla unde se cultivau
topinamburi. Dinspre porcul mistreţ răzbătu un pic de iz de panică, repede
anihilat de aerele sconcsului.
Probleme
nu-şi făceau decât câţiva măgari între două vârste, ce munciseră până acum din
greu în pădure să o cureţe de uscături, să pună lucrurile la punct şi care se
simţeau brusc vizaţi de ideile sconcsului şi de tenacitatea limacşilor. Unde să
plece? La Letea nu sunt decât cai şi ăia sălbatici! În satul oamenilor nu-i
primeau printre VW-uri şi OOOO să se balige pe ulitele ferfeniţite prin metoda
Regio.
Nu
le mai rămânea decât să plece cuminţi pe la gradinile zoologice sau prin
spatele gărilor, la mila călătorilor feroviari. Şi de acolo spre abator pentru
a deveni hrană pentru lei, crocodilului cel ursuz ori pentru marele boa.
Şi
uite aşa a rezovat ursul problema. Nu, nu cea a tăierii pădurii. Asta se va
face oricum. Şi ştiti ceva ? Cred ca ariciul, de fapt nu era arici: era şobolanul
dat cu Foltene!
