„Bonele”
Nu, nu se numeau aşa pe atunci. Le
ziceam „Femeia”, „Fata” sau în cazurile „excepţionale”, „Fräulein“, pentru că
vorbeau nemţeşte cu copiii. Erau
persoanele pe care astăzi le cunoaştem sub denumirea de „bone”, cu toate că ar
trebui să fie altceva o adevărata bonă.
Nu mai ştiu câte astfel de femei au
angajat ai mei atunci. Îmi aduc aminte doar de două dintre ele: Rodica şi
Julieta.
Rodica era o fată simplă, de 17-18
ani şi venea de undeva de pe la ţară. Nu era foarte înaltă, curată şi îngrijit
(chiar dacă simplu) îmbrăcată. Părul lung îl purta împletit în două cozi
groase. Nu ştiu cine o recomandase mamei pentru angajare. Nu ştiu nici cât o
plăteau ai mei, pe lângă casă şi masă, pentru a avea grijă de mine, cât erau ei
plecaţi la serviciu şi de ce era mai bine aşa decât să mă dea la gradiniţă.
Rodica stătea cu noi, în
apartamentul nostru şi principala ei misiune era aceea de a mă hrăni şi scoate
la joacă, în „Parcul 23 August”. Nu cred că avea habar de ce ar mai fi fost
necesar să facă în calitatea ei de bonă. Nu se prea omora cu firea şi mă lăsa
să fac ce voiam eu, fără să se supere. Se mai ocupa şi de mici treburi ale
casei: ceva curăţenie, cumpărături. Mama o mai trimitea, din când în când, pe
la magazinele alimentare din jurul blocului. Îmi amintesc că, invariabil,
întârzia cu orele până să se întoarcă cu vreo sticlă de ulei sau cu o pungă de
făină. Mama, exasperată o întreba pe unde umblase. Mi-a rămas în minte răspunsul
ei senin, pocnind din degete ca să-şi deblocheze memoria sau să castige timp să
încropească o minciună: „Am fost la...la...la...la Complex!”
Nu-mi amitesc cât a durat serviciul
Rodicăi. Ştiu că la un moment dat a fost ceva legat de un (dacă mă întrebau pe
mine le-aş fi spus că nu e „un”, ci că au fost mai multe) incident cu fiul
celor care locuiau în apartamentul de deasupra, la etajul VII şi care se pare
că o chemase pe Rodica pe la el, să-i arate un „album de poze” de la Moscova,
prilej cu care o şi pipăise puţin. Sau mai mult.
Nu ştiu ce l-a deranjat mai mult pe
tata: că plecase şi mă încuiase pe mine singur în casă, sau că cedase
impulsurilor (normale) ale hormonilor. În orice caz ştiu că tata făcuse o criza
şi urlând ceva legat de „burta la gură” îi dăduse fetii papucii, urgent. O
perioadă am mai auzit câte ceva de ea. O suspectez pe mama, săraca, de a fi
ajutat-o să-şi găsească un alt serviciu.
Aflasem, mai tarziu, că se măritase
şi se mutase cu soţul ei într-o cămăruţă a unei case amărâte, prin Ferentari.
Într-una din zilele unei ierni lungi, pe când încerca să cureţe cu neofalină[1],
într-un lighean, cine ştie ce haine, prin frecare, lichidul inflamabil s-a
aprins de la o scânteie electrostatică. Conţinutul în flăcări al ligheanului
s-a varsat peste biata fată şi Rodica a pierit în văpăile ce i-au cuprins
instantaneu corpul. Nu avea mai mult de 23 de ani.
O altă figură a copilariei mele a
fost Julieta. Nu avea nimic altceva în comun cu eroina din Verona, doar numele.
Julieta (o mai chema şi Petrescu) era o babă care, însă, nu mai stătea cu noi,
ca Rodica. Probabil că tata voia să evite repetarea poveştii cu Rodica, aşa că
alesese pe una tip „moartea pasiunii”. Femeia aia locuia relativ în apropiere,
undeva într-o magherniţă din zona străzii Agricultori, între Piaţa Muncii şi
Delea Nouă şi venea dimineaţa, să-mi dea micul dejun şi să mă scoată afară, la
joaca. Stătea doar până venea mama de la serviciu, pe la cinci, după-amiaza.
Nu-mi dau seama ce criterii au avut ai mei la angajare, dar Rodica săraca era o
adevărată „divă” pe lângă Julieta. Îmbrăcată sărăcăcios, cu o veşnică basma pe
cap şi adusă de spate semăna cu o adevărată cotoroanţă din poveşti. Mama spunea
că Julieta făcuse parte dintr-o familie onorabilă şi ca urmase şi pensionul, la
viaţa ei. Nu cred. Era o legendă creată de biata femeie ca să prindă o bucată
de pâine. Cred că era mai degrabă o pensionară a vreunui stabiliment cu felinar
roşu de pe vremuri, decât o fată de pension.
Mă cărase dupa ea, într-o
dimineaţă, până la magherniţa în care locuia. Îşi aranjase să cumpere sau să
primească nişte deşeuri pentru sobe, de la o făbricuţă ce făcea jucarii din
lemn pentru export. Casa dărăpănata în care statea era în fundul unei curţi
neîngrijite, dar înnecată în verdeaţă şi flori sălbăticite. Uşa de la intrare
era una a unui fost şifonier boieresc din lemn masiv. După ce descuia lacatul
şi dădea jos lanţul ce asigura securitatea casei, pătrundeai în unica încăpere
a acesteia. O cameră de câţiva metri, cu pământ bătătorit pe jos, un pat
nenorocit, o masă acoperită cu ziare, un dulap, un scaun, o sobă. Pe pereţii ca
vai de ei atârnau câteva poze înrămate ale unor personaje care poate, traiseră
şi vremuri mai bune. Julieta, vorbind singură ceva ce nu înţelegeam, cotrobăia
prin cameră în timp ce eu remarcam pozele de pe pereţi şi mirosul de gaz
lampant şi de igrasie. Urma drumul de întoarcere acasă, dar cu oprire pe la
cele două biserici de pe traseu: la Delea şi la Bariera Vergului.
De la astea i s-a tras Julietei şi
„rezilierea contractului”: nu ştiu ce vecin i-a spus mamei că a văzut-o pe
Julieta cum mă punea să întind mâna după pomană pe scările bisericii, unde mă
aducea în mod voit îmbrăcat în hainele mele cele mai ponosite.
Paradoxal, tata a expediat-o fără
scandal. Ca urmare, mi-au pus cheia de gât şi m-au lăsat singur, să mă descurc
cum puteam.
Am putut.
[1] Distilat
din ţiţei, constituind un amestec de benzen
cu benzină uşoară, întrebuinţat la curăţarea materialelor textile.
