Stateam astazi, intr-una dintre putinele zile linistite din ultimul timp si ma gandeam la telefonul primit in cursul diminetii de la un prieten din tinerete. M-a anuntat, printre altele ca, pe sest, s-au mai facut avansari in ministerul pe care, din fericire, l-am parasit inainte sa ma abandoneze el. Printre gloriosii luptatori cu somnul de birou si angoasa locului de parcare care au dobandit titulaturi pompoase, in urma victoriilor de carton sau alcov am numarat si pe doamna Kommissar X, pe care am cunoscut-o pe cand imi servea ciorbita si omleta la bufetul zis, pe vremuri, "A", unde mancau cei de la etajul I, pe unde erau cabinetele ministrului si ale secretarilor de stat.
Extraordinar ! Cata dreptate avea Napoleon ! In ranita fiecarui bucat....pardon, soldat este cate un baston de maresal ! Sau un tel de comisar ! Cata fericire pe corpul politienesc sa se stie condus, maine-poimaine in razboiul Crimeii de doamna salatelor orientale si a feliilor de salam ! Cat timp si energie am irosit in scoala militara si pe la unitatile unde am lucrat. Iata cum momentul si o universitate facatoare de diplome reusesc sa niveleze (ba chiar sa tavalugeasca, cum ar spune prietena mea, Nela) carierele noastre. Exceptional ! Iata ca se poate ! As vrea sa fiu suficient de sanatos si lucid sa prind momentul in care doamna in cauza va fi si chestorita. Cu stampila si semnatura care decid soarta unora si altora.
Ca bine zicea Sararu: "Domnilor, am ratat clipa !" Pacat insa de faptul ca nu numai eu am ratat-o...
