Vorbe

Vorbe

„Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greşește.” — André Malraux.

Aducem ȋn discuţie, aproape zilnic, subiecte ce se referă, mai direct, sau mai pe ocolite, la PRIETENIE. Ce este prietenia? O relaţie a la Castor şi Polux? Eminescu şi Creangă? E doar aşa, o vorbă mare, sau se referă şi la un pic de chimism ce ar trebui să apară ȋntre două fiinţe chipurile ȋnzestrate cu inteligenţă? Otilia Poiană de la Empower Romania[1] spune, foarte frumos de altfel, despre prietenie că „este ceva profund care nu ar trebui rostit cu atâta uşurinţă.”

Ȋn ceea ce mă priveşte am fost ȋntotdeauna un prieten prost. Prost de bun. Cedez mai mereu, nu vreau să deranjez, mi-e ruşine să cer chiar şi ȋn situaţia ȋn care ar trebui să o fac. Ȋn copilărie „prietenii” ȋmi luau din jucăriile mai acătării şi le stricau ca „din greşeală”. Nu ȋi „pâram” mamei, sau tatălui meu (pe care ȋl ştiam mai nestăpânit ȋn reacţii) şi luam asupra mea paguba, vina: „Altădată să ştii că nu mai pupi tu să-ţi iau...(nu ştiu ce)!”- venea răspunsul părinţilor. Şi chiar se ţineau de cuvânt.

Am crezut că ştiu câte ceva despre cum, când şi cât să-mi fac prieteni, pe măsură ce ȋnaintam ȋn vârsta. Nu e ȋnsă chiar aşa. Ȋn mediul modern (nu găsesc alt cuvânt!) ȋn care de nevoie mă aflu, prietenia este o noţiune care pur şi simplu nu există ȋn forma sa adevarată. I se spune fals: spirit de echipă, inter-relaţionare, orientare spre valori comune. Sau au alte definiţii, mai exotice, ȋn romgleză. Nu, nu există decât o „supă primordială” uşor ȋncălzită ȋn care plutesc diferite ingrediente: ambiţii refulate, interese personale şi nu numai, defulări, secrete de alcov, mizerii zilnice, vise diluate, bucăţi de vieţi ȋncurcate, rele şi răutăţi şi parcă am văzut şi ceva ură. La serviciul numit şi job nu există prietenii, ci numai comuniuni de interese ori intersecţii ale lor. Vremelnice, ca nişte baloane de săpun. Vai de cel care se lasă ȋnşelat de culoarea frumoasă a vorbelor şi are impresia că leagă o prietenie, din aceea care nu are finalizare copulaţională, hetero sau nu.

Am mai legat cateva relaţii de-a lungul vremii. Eu le-aş fi vrut să fie chiar prietenii, dar şirul evenimentelor ȋmi arată că nu este nici ȋn aceste situaţii vorba de aşa ceva. Nu  m-am dezis nici ȋn acest stadiu: port semnul fraierului ȋn fruntea lăţită de anii care mi-au rărit părul şi imunitatea, mai mult ca sigur pot fi „citit” prin ochii ce ȋntotdeauna privesc chipul persoanei din faţa mea. Ȋncuietoarea sufletului meu este, probabil, prea slabă, ori eu nu mai am combustibilul necesar să nu mă las „accesat”. Am investit şi ȋn aceste relaţii bunăvoinţă şi ȋncredere, apreciere, respect, discreţie, timp şi nervi, am riscat ȋn numele acestei aşa-zise „prietenii” care nu este, din păcate decât o relaţie politicoasă şi rece, calculată. Ȋncă un motiv pentru care voi mai ȋnchide un cerc ȋn jurul meu şi pentru care voi ȋncerca să fiu mai atent cu mine, pentru mine.

P.S. Aflu că ȋn Argentina există chiar şi o zi a fraierilor: 27 iunie. O s-o sărbătoresc la dublu pentru că pentru mine 27 iunie mai are o semnificaţie, dar nu sunt chiar atât de fraier să v-o spun!

---

[1] Este o organizaţie non-profit dedicată 100% educaţiei non-formale, dezvoltării personale şi profesionale. Ȋsi asumă misiunea de a susţine toţi oamenii care au nevoie de educaţie non-formală ȋn procesul lor de atingere a obiectivelor personale şi profesionale prin facilitarea accesului la informaţii esenţiale, abilităţi cheie şi instrumente educaţionale de top pentru dezvoltarea personală şi profesională.

INERVAŢIA DE MARŢI

INERVAŢIA DE MARŢI

Nu m-am decis ȋncă dacă să mă (auto)numesc „copywriter” sau doar unul care mai are timp să şi scrie. Realitatea e că nu mi-ar displace să mă roage unii să le scriu câte ceva pentru a-şi promova produsele. Sau să scriu ceva mai puţin trist decât ar fi unele dintre amintirile din trecut. Al meu. Nu pot ȋnsă să nu scriu despre lucrurile care mă ȋnconjoară, ȋn unele situaţii chiar mă ȋmpresoară şi care fac parte din cotidian. Iată că a trecut mai bine de o săptămână de când am simţit cu toţii că am avea ȋn sezonul acesta chiar şi iarnă. După ce a ȋncetat ninsoarea, am avut vreo două zile de cancan pe sticlă cu firmele angajate pe alese de primării să cureţe zăpada. Când era mai ȋn toi scandalul, a apărut subiectul cu bieţii româno-norvegieni, care au rămas fără copii şi treaba cu nămeţii s-a diluat bine de tot. Subiectul da, nămeţii nu. Ȋn lipsa primarului Piedone care să fie filmat la 12 noaptea cum ȋi ameninţa pe ăia cu ȋmprăştiatul sării ȋn sectorul 4, l-am avut ȋnsă pe primarul-general-inginer provizoriu cu ţeava fierbinte ȋn mână, explicându-ne de ce nu ajunge căldura din stradă ȋn bloc şi care este totuşi miracolul că ȋn bloc poate ajunge, neapărat, doar factura. După care a ȋnceput brusc şi prin surprindere gerul siberian livrat, după spusele adepţilor teoriei conspiraţiei, chiar de tipul ăla blondiu cu sediul ȋn capitala aia pe care n-au putut s-o aibă nici Napoleon şi nici caporalul-pictor austriac cu mustăcioară.

Ȋn fine, de atunci sunt, desigur şi firesc, martorul cacialmalei anuale din sezonul rece rău: Primăria Capitalei amendează primăriile de sector – primăriile de sector amendează pe cine vor ele, ca să scoată banii pe amenda celor de la centru.

Ȋntre timp, unii dintre cetăţeni, mânaţi de spirit civic au trecut la lopată şi:

·         unii mută frenetic zăpada din faţa maşinii lor, ȋn faţa maşinii altora;

·         alţii mută zăpada de pe trotuar pe carosabil, de unde este trimisă (zăpada) din nou ȋn faţa, spatele, lateralul maşinilor ȋnţepenite, de unde procesul se reia, ce-i drept mai greu că gerul a transformat neaua ȋn ceva de consistenţa betonului.

Povestea se repetă. De câte ori este nevoie. Ȋată ȋnsă că se anunţă o creştere a temperaturii şi probabil că cei care vor scăpa neatinşi de ţurţurii şi gheaţa ce vor zburda de pe acoperişuri se vor bucura, trecând printr-o scurtă, dar revigorantă perioadă, ȋn care vor exersa ȋnnotul ȋn zonele gurilor de canal, de terminarea blocadei arctice. Ȋncepe paradisul spălătoriilor auto! Şi al vânzărilor de detergenţi, pentru că nu-i aşa, n-avem cum să scăpăm să nu ne facă un mârlan, ce trece cu viteză prin baltoacele străzii, harcea-parcea paltonul/pardesiul/canadiana/scurta ȋn care ne-am vârât ca să mergem la serviciu (sau la „muncă”, cum zice fi-miu, de ȋmi ridică instant tensiunea când ȋl aud). Şi pentru că am ajuns la spălătoriile auto, aceste centre eterne ale evaziunii fiscale nedovedite şi necăutate, ca şi florăriile sau fast food-urile magrebiene ori persane, locuri mult apreciate de unii cetăţeni ȋn haine aidoma, cu burtă şi chipiu, nu pot să nu mă ȋntreb şi eu: de ce dacă spăl un SUV, care e mereu numit „jeep”, deşi nu e, sunt taxat ȋn plus că e mai mare, iar dacă vin cu un Matiz sau Tico, ori cu ceva asemănător, nu sunt tratat cu o reducere de preţ vizavi de suprafeţele săpunite şi udate de flăcăii cu stropitorile sub presiune, fara scoala si carte de munca? Oricum, nu interesează pe nimeni. Sau nu v-aţi pus ȋntrebarea, când mergeţi cu taxiul, de ce sunt aşa de corecţi domnii şoferi şi respectă semafoarele, nu forţează culoarea galbenă, nu depăşesc pe linia de tramvai, nu intră la intimidare ȋn intersecţii, nu aleargă ca nebunii? Răspunsul prieteni este simplu: pentru că vă taxează la durată, ȋn funcţie de timp şi nu de distanţă. Chiar şi la semafor taxarea se face ȋn regim de staţionare, deşi ȋn circulaţie „oprirea” e una, „staţionarea” e alta. Şi tarifele sunt de 10 ori mai mari decât preţul pe kilometru. Şi toată lumea vede, dar nu se ȋntamplă nimic. Dezbatem probleme de politică mare, regională, transnaţională, globală, ȋl luăm la mişto pe Putin, avem scut interstelar, cablu TV, coduri, ascultători, organe naţionale, locale, rurale, dar n-avem siguranţă, nu suntem trataţi ca cetaţeni ai statului, ci ca nişte vaci de (s)muls cote, taxe, taxe, taxe, impozite, dări, obligaţii, ca nişte fantome ȋnregistrate şi ȋnregimentate, o aglomerare de ectoplasme sălcii ţinute ȋn frâu de descântători cu mastere şi policetăţenii, aşteptând...Chiar: aşteptând ce?

Tu

Tu

Mă uit, un pic toropit de căldura prăfuită a după-amiezii, către uşa din fier vopsit grosolan în verde a blocului. Florin, un pic bâlbâit îmi zice să fiu atent, zmucindu-şi bărbia spre dreapta mea. Mă întorc, total lipsit de delicateţe sau tact şi o văd. Nu prea înaltă, într-o rochie „fără umeri” înflorată şi cam prea lungă, cu părul castaniu lucios tuns a la Mireille Mathieu, venea spre noi păşind studiat şi fără grabă, probabil dintr-un calcul făcut instinctual înainte de a deschide uşa aceea meschină a blocului.

Îl cunoştea ceva mai bine pe Florin, deşi îmi aduc aminte că o mai zarisem printre tinerii care-şi pierdeau timpul pe lângă blocurile cartierului. Nici acum, când urma să ne întâlnim şi nici mai înainte nu-mi prea spunea nimic: o puştoaică mai răsărită cu pretenţii de domnişoară şi cam încrezută, după standardele mele.

Ajunse lângă noi şi zâmbi lăsând să se zărescă un şir sclipitor de dinţi mici, ca nişte perluţe frumos înşiruite. Era mai...umană când zâmbea şi deja parcă îmi stârnise intersul. Galant, Florin făcu prezentările. Am schimbat câteva cuvinte care, în mod sigur, nu vor ramane în istorie şi văd că pleacă de lângă noi. După un timp, asigurându-mi o distanţă suficientă pentru a nu fi auzit îl întreb pe amic:

-       Cine-i nesuferita aia ?

-       A, e o prietenă. Stă în 32, n-o cunoşti?

-       Nu. Adică, parcă am mai văzut-o...

Şi asta a fost. De aici a început o poveste care, fără să ardă cu flacăra unui (unei?) coup de foudre durează de peste 30 de ani. O poveste care cuprinde multe sentiment, respect şi înţelegere. Poate că nu a fost ceva nemaipomenit, deşi eu cred că nu meritam şi nici nu merit nimic în plus, pentru că am dobândit alături de ea fericirea unui bărbat norocos.

Mă uit şi acum la ea cum îmi stă alături şi o admir pentru ceea ce este. Pentru răbdarea de    a-şi fi cucerit bărbatul pe care l-a vrut, pentru tenacitatea de mamă ce şi-a crescut singură, sau aproape singură, cei doi copii, conducându-i ferm pe drumul vieţii, pentru preocupările care întotdeauna îi au în prim-plan pe alţii şi mai la urmă pe ea, pentru sclipirea ochilor ei cafenii care nu s-a stins în noianul anilor şi  al problemelor – şi iată, aici am şi eu, în sfârşit un rol – pentru faptul că încă mai are rabdare cu noi şi cu problemele noastre, reale sau închipuite.

Nu poţi cuprinde 30 de ani într-o pagină pe care să o pui pe blog. Nu poţi înghesui un om în 27 de litere ale alfabetului. Dar îl poţi învălui într-o privire, îi poţi împărtaşi temerile, bucuriile, nevoile şi plăcerile trăind în rezonanţă, nu numai aceea a corpurilor, ci şi a sufletelor condamnate de conştiinţă să se manifeste într-o realitate anost de concretă, materială născută acolo, în punctul dintre labele Sfinxului atunci când zeii au hotărât să nu mai hoinărească printre noi.

Te-ai recunoscut?

Clipe serene

           

Mă gândeam acum câteva zile că îmi este mai uşor să scriu despre persoanele  cu care   m-am întâlnit de-a lungul timpului decât despre tatăl sau despre mama mea. Nu ştiu care ar putea fi explicaţia sau dacă exista o logică pentru acest lucru. Mi-aduc însă foarte bine aminte de multele momente pe care le-am petrecut, împreună cu tata, în teatrul pe care l-a slujit cu pasiune peste 40 de ani: Teatrul „C. I. Nottara”.

În perioadele dintre două bone (le zic „bone” pentru că nu ştiu cum să le numesc altfel, ele nefiind însă bone în sensul pe care-l cunoaştem astăzi), când nu mai aveam cu cine rămâne acasă, tata mă lua cu el, ziua, la Teatru.

Programul unui actor nu este aşa strict. Viaţa lui se împarte între repetiţii, probe de costum, spectacole, turnee. Tata mă lua uneori cu el la repetiţiile pe care le făcea pentru diferitele spectacole ale trupei. Acolo, de-a lungul timpului, i-am cunoscut pe „frumoşii” momentului: Ştefan Iordache, Nucu Păunescu, Petrică Popa, Ion Dichiseanu, Emil Hossu, Ion Bog, Ştefan Radof, Valeriu Arnăutu, Alexandru Repan, George Constantin, Viorel Comănici, Sandu Sticlaru, Ştefan Sileanu, Horaţiu Mălăele sau pe „divele” Anda Caropol, Melania Cârje, Eugenia Bădulescu, Liliana Tomescu, Gilda Marinescu, Camelia Zorlescu, Victoriţa Dobre, Dody Caian-Rusu şi pe mulţi, mulţi alţii aflaţi sub conducerea forte a dramaturgului-director Horia Lovinescu.

După ce îmi punea un sandviş cu suncă de Praga, pe care eu îl aruncam jumate pe geamul bucătăriei când nu era de faţă şi îmi făcea un ceai ori o cacao cu lapte (nici aia nu-mi plăcea) ne îmbrăcam şi plecam spre teatru. De la Bariera Vergului, adică de la Piaţa Hurmuzachi de azi, fostă şi Muncii, ne urcam în autobuzul nr. 34 care ne ducea frumos până la Piaţa Romană unde acum funcţionează un KFC, apoi pe jos, încet, încet, prin faţa unei „biblioteci” cunoscute atunci – „Grădiniţa” ajungeam la „intrarea actorilor” de pe Strada Jules Michelet. Tata schimba câteva vorbe cu cei cu care se întâlnea, actori sau tehnicieni şi apoi intram în lumea misterioasă a iluziilor de carton, sunet şi lumină.

E greu să vă reproduc atmosfera, culorile, mirosul de cafea caldă sau de ţigare bună ce venea dinspre cabine. Cabinele! Găoacele minunate în care luau naştere personajele pieselor: piraţi, domni şi regi, midinette, cetăţeni, eroi greci şi pravoslavnici, fantome, detectivi, burghezi, gentilomi, personaje de coloratură, dive, sclavi, tot ceea ce a produs dramaturgia de la Livius Andronicus încoace. Când erau doar repetiţii, în cabine era chiar linişte. Se mai făceau mici retuşuri la costume, se mai stătea la o şuetă înainte de chemarea în scenă, la un şah sau o tablă, se citea ziarul, ba chiar se mai şi lua un coniac mic, aşa împotriva „colibacililor”.

La un moment dat, în difuzoarele instalate în fiecare cabină se auzea vocea şoptită a regizorului de culise, Lucică Constantinescu: „5 minute, toată lumea în scenă, vă rog !” mesaj repetat de câte trei ori. Se închideau ziarele, cafeaua era dată peste cap ca şi medicamentul contra colibacilozei şi protagoniştii începeau să se îndrepte pe scările înguste care duceau la buzunarele scenei sau în culise spre locul unde erau chemaţi. Printre mulţimea de frânghii şi cabluri, tata mă ducea de mână până la zona ticsită de minuni a recuziterilor şi mă lăsa acolo. Imediat primeam un pistol sau un pumnal micuţ pe care mi-l prindeau la brâu şi mă scoteau în sală, mai în spate, sau la balcon unde eram stăpânul absolut. Ştiam regulile: n-aveam voie să fac zgomot, să alerg printre scaune şi nici să vorbesc tare. Nu că aş fi avut şi cu cine să vorbesc.

 Jos în sală, chiar înspre mijlocul ei se aşeza regizorul şi uneori sufleurul, scenaristul şi un fel de secretară de platou. Tensiunea creştea un pic. Actorii erau în scenă. Întârziaţilor li se făceau diverse poante sau erau luaţi la mişto. Se potriveau luminile şi se aducea un minim de recuzită. Se fuma în draci. Dan Micu, Sanda Manu, George Teodorescu, Lucian Giurchescu, Dinu Cernescu, Alexa Visarion orchestrau viitoarele succese, pentru că toate piesele erau succese, oricât de improbabil sună acest lucru acum.

Mă jucam nevăzut printre scaunele de pluş roşu, iar replicile treceau pe la urechile mele de copil completate cu îndrumările sau comentariile regiei. În cele câteva zile cât veneam pe la repetiţii învăţam cam jumatate din piesă. În plus ştiam şi alte chestii: „Georgică, când intri arunci o privire la Raskolnikov şi îţi stingi ţigara cu pantoful. Recuzita! Bagă o tablă în spate la fotoliu să nu luăm dracu foc de la chiştoc!” sau „Liliana dragă, da-ţi şi tu ochii ăia frumoşi peste cap, aşa ca şi cum te-ar fi călcat un bou pe picior la coadă la Leonida!” şi alte asemenea pe care însă nu le înţelegeam eu atunci.

Câteodată eram chiar important: „Băi ăla, Petrică puţă mică, ia fugi tu până sus şi    spune-mi dacă îl vezi pe nenea Nucu când stă rezemat de stâlp!” Adică trebuia să o iau la trap până la balconul 2 şi să mă uit de pe ultimul rând dacă se văd toţi actorii din scenă. Cocoţat la dracu-n praznic strigam de acolo: „Da, se vede!” şi uite aşa deveneam un fel de asistent de regizor. Bineînţeles că râdeau de mine şi mă puneau să strig de mai multe ori, vezi Doamne nu auzeau ce spun. „Băi să-i spui lu` tac-tu să-ţi dea o votcă să prinzi glas” – strigau de jos în râsetele ce se rostogoleau în sală. Şi îmi era o ruşine!...

Cel mai frumos era însă la repetiţiile generale. Astea erau aproape ca un spectacol adevărat: cu costume, decoruri, lumini, muzică la fel ca la o reprezentaţie obişnuită. Veneau la aceste repetiţii cenzorii, „ăia de la Cultură”, directorii, autorii textelor, fotograful teatrului,      nea Şvaico, stafful tehnic.

Totul trebuia să meargă ca la premieră. Atunci vedeam, de pe primul rând al balconului, cum George Constantin devine Henric al IV-lea sau Petru Rareş, tata se transformă în Căpitanul Marais sau într-un comandant de galeră, Melania Cârje într-o orfelină şi tot aşa fiecare actor, dintr-un rol mai mare sau mai mic făcea ca miracolele să devină parte a vieţii, momente pe care, după cum se vede, e greu să le uiţi. Într-o vreme despre care actuali deontologi de carton afirmă că nu se auzeau decât osanale conducătorului iubit şi soţiei-academician, eu (şi generaţiile respective) am putut vedea spectacole care au contribuit esenţial la devenirea mea ulterioară: „Pygmalion”, „Antoniu şi Cleopatra”, „Fraţii Karamazov”, „Omul care şi-a pierdut omenia”, „Paradisul, „Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă”, „Enigmatica doamnă M”, „Lady X”, „Ce înseamnă să fii onest”, „Ultima oră, „Barbarii”, „Timon din Atena”, „Livada de vişini”, „Este vinovată Corina?”, „Adio, Charlie”„Acest animal ciudat”, „Jucătorii de cărţi”, „Ulciorul sfărâmat”, „Cele două orfeline” şi multe, multe altele. Vi se pare că se umbla la tâmpirea populaţiei? Eu cred că dimpotrivă, mai ales că un bilet costa între 6 şi 12 lei, iar studenţii şi militarii în termen intrau, de cele mai multe ori moca.

Ziua se încheia în jurul orei 14.00 şi după ce îşi trăgea un pic sufletul, tata mă ducea să mănânc o friptură, de regulă la „Cina” sau la „Gradiniţa”. Erau singurele locuri în care îmi dădea voie să gust o jumatate de pahar de bere şi îmi comanda salată de roşii cu mărar – după care mă înnebuneam la acea vreme. Intram în local şi ne aşezam la una dintre mesele alese de tata. Imediat aparea un chelner sau chiar Ober-ul şi îl auzeam, invariabil: „Să trăiţi dom`Georgică!” Zbang! Faţa de masa era imediat schimbată, apăreau 1-2 picoli cu gheaţă şi pahare curate, iar tata se înţelegea imediat, din ochi, cu omul: „Meştere, o friptură pentru juniorul şi pentru mine o votcă. Mare”.

Copleşit de atenţia ce ne era acordată de chelneri, îl întrebam admirativ: „Şi pe ăsta îl cunoşti, tată?”

Limba

"Limba"

Din galeria de neamuri proaste cu care am interacţionat în timp, voit sau nu se desprinde chipul maiorului Limbă. „Limbă” era porecla fără conotaţii de alt gen a unuia dintre fostii nostri comandanti din şcoala de ofiţeri. I se trăgea de la un tic nervos, un obicei prost pe care-l avea, acela de a împinge limba înspre colţurile gurii în momentele de nervozitate sau când se concentra la ceva. Coleric, bun şi antrenat amic al lui Bachus, fără copii, ne conducea cu o mână de fier vecină de cele mai multe ori cu tâmpenia, fiind spaima multora dintre generaţiile de ofiţeri pompieri moşite în cazarma de pe Şoseaua Morarilor. Când  l-am cunoscut eu, în 1978, era doar maior, ulterior ieşind la pensie cu grad de colonel.

Limbă era pe atunci un fel de ofiţer de „salon” care nu mirosise în viaţa lui de pompier fumul şi gazele unui incendiu adevărat. 

În schimb ne omora cu pregătirea militară unde, pe lângă pasul de defilare în stil sovietic al regulamentului instrucţiei de front,  la loc de cinste erau marşurile infantereşti surpriză cu echipamentul complet şi cu cântece revoluţionare, pe traseul Şoseaua Morarilor-Poligonul de trageri Băneasa sau Şoseaua Morarilor-Podul Pantelimon. Pentru mine, care veneam dintr-un mediu „cocoloşit” toate astea erau momente în care aş fi renunţat la tot şi aş fi plecat imediat acasă. N-aveam însă cum.

Limbă apărea la serviciu dimineaţa, la volanul Skodei sale 120 L cu toate că stătea relativ aproape, pe Şoseaua Pantelimon în imediata apropiere a unui celebru (pe atunci) restaurant: „Amfora”. Din acest motiv unii îi mai ziceau şi „Ducele de Amfora”. Santinelele îi deschideau porţile de acces şi Limbă îşi parca maşina pe locul rezervat. La ora când sosea, mai mult sau mai puţin calculat, noi elevii-ofiţeri eram adunaţi pentru raportul de dimineaţă. Cam 250 de suflete din cei 3 ani de studiu încremeneau la comenzile răcnite de comandanţii de plutoane sau companii. Limbă ne trecea majestuos în revistă, urmărind cu expresia cu care un motan în călduri aşteaptă apariţia unei pisici neatente, să dibuiască ceva în neregulă. Găsea, nu găsea cert e că, invariabil, ceva nu-i convenea. Ca rezultat, urmau nişte comenzi scurte care ne trimiteau pe toţi 250 într-o excursie alergată spre zidul cel mai depărtat al unităţii. De trei-patru ori. După care urmau şi nişte salturi demne de contraofensiva de la Stalingrad. Totul nu dura decât maxim 10 minute. După care lucrurile intrau în normal. Noi ne duceam însă la cursuri, transpiraţi, prafuiţi şi cu mâinile murdare, iar Limbă urca satisfăcut în biroul său unde-l aşteptau cafeaua şi turnătorii personali, pentru briefing.

În şcoală, adică în incinta de la Morarilor, Limbă nu prea se desfăşura chiar la întreaga sa „valoare”. Punctele sale „forte” erau zilele în care conducea personal diverse ore de curs, şedinţele lunare de trageri şi, mai ales, luna de pregătire militară (obligatorie în fiecare dintre cei trei ani de studii), pe care o aveam planificată la o tabără militară dintr-o zonă de munte. Acolo era în elementul (şi de capul) său! Aveam să realizez mult mai târziu ce urmăreau aceste metode de modelare a comportamentului nostru de viitori comandanţi.

Pe parcursul acelei luni de instrucţie în tabăra de munte (fostă tabără a armatei germane de pe timpul războiului) trebuia să învăţăm ce înseamnă viaţa adevarată de soldat. Aveam în program o sumedenie de teme legate de topografie, tactica de infanterie, trageri cu armamentul, cunoaşterea armelor de nimicire în masă, într-un cuvânt cam tot ce ţinea de armata propriu-zisă. Pe dealurile şi prin pădurile locului am fost învăţaţi despre ce şi cum este o ofensivă, cum poţi să organizezi o ambuscadă, cum se face retragerea, ce înseamnă lupta de partizani şi o mulţime de alte lucruri ce ţin de infanterie.

Limbă era „sufletul” acestor activităţi. Neobosit, îi chema zilnic la el pe comandanţii noştri şi le dădea sarcini complicate, pe care aceştia trebuiau să le pună în practică: deplasarea prin păduri cu harta şi busola, noaptea şi ziua, patrule, marşuri şi alarme, pregătire fizică suplimentară, corvezi de tot felul şi alte asemenea fineţuri. Trei ani, an de an!

În cele din urmă toate acestea s-au terminat. Am scăpat de el şi fiecare dintre noi s-a îndreptat spre locul de muncă repartizat după absolvire. Ca un făcut, însă, peste ani, cam prin 1987 pe când eram la comanda unei subunităţi bucureştene, Limbă a fost numit în marea unitate de la Bucureşti. Cu această ocazie a fost cât p-aci să-mi plătească o poliţă pentru o măgărie pe care i-o făcusem într-o iarnă nenorocită, prin 1985-1986.

Se întamplase cam aşa: Şcoala de Pompieri se mutase în Băneasa făcând schimb de sedii cu micii spioni de la Filaj. Astfel pierduseră mult din baza de antrenament de specialitate. Cum era şi o iarnă adevarată, cu zăpadă multă şi frig serios, au fost făcute demersurile pentru ca o parte din instrucţia elevilor să se desfaşoare în subunitatea de Salvatori din cartierul Dămăroaia. Aşa m-am trezit cu Limbă şi cu un pluton de elevi la mine, pentru o zi de instrucţie. Era senin, un ger straşnic şi cam 1m. de zăpadă pe terenul de instrucţie. Nu m-am dus să-l întâmpin sau să vorbesc cu el. Mai mult, la pauza de ora 10.00 i-am chemat doar pe ceilalţi ofiţeri la mine în birou unde-i aştepta o „tradiţională” gustare de cazarmă: ouă ochiuri şi cartofi prăjiţi. Plus o cafea nechezol bonus. L-am urmărit pe bietul Limbă prin fereastra infirmeriei care da spre terenul de instrucţie: era vânăt de frig, cu vezica XXL şi sigur mort de foame, după 5 ore de instrucţie. A plecat la sfârşitul zilei cu elevii şi ofiţerii cu care venise dimineaţa.

Nu peste mult timp, în urma unor schimbări a fost numit la Grupul Bucureşti. Şef al întregului personal. Şi al meu. Cred că vă daţi seama pe cine a convocat încă din primele zile să se prezinte la raport! Culmea e că nu mi-a făcut nimic, deşi putea. Mi-a zis doar o pildă cu roata care e rotundă şi se învârte şi m-a trimis la treabă râzând de figura mea, probabil.

Nota Bene: imediat după mutarea sediului celor de la la Filaj în cazarma din Şoseaua Morarilor aceştia au fost deconspiraţi. Nu ştiu ce minte creaţă îi mutase între blocurile din Pantelimon sub privirile oamenilor din cartier (plus alte priviri). Probabil că la deconspirarea lor au contribuit şi copiii care urcaţi pe gardul cazărmii le strigau viitorilor James Bond:

„ – Nenea spionu`, ne dai şi nouă mingea, că ne-a căzut înăuntru ?!!”

Omagiu fabulist amoral (adică fără morală)

Omagiu fabulist amoral (adică fără morală)

Prin pădure se cam ştia. De fapt, mai mulţi dintre locuitorii ei simţiseră că ceva nu este tocmai în regulă: nu mai erau aşa multe ciuperci ca înainte, muşchiul nu mai năpădea partea dinspre miazănoapte a trunchiurilor copacilor, nici ghinde parcă nu mai erau aşa multe ca în alţi ani. De zmeură ce să mai vorbim. Devenise de mult o raritate.

Mai mult decât atât, dispăruseră chiar şi dintre vieţuitoare:o pereche de guguştiuci divorţase şi fiecare plecase care-ncotro, râşii migraseră noaptea, tiptil, spre alte crânguri, berzele nici măcar n-au mai revenit din ţările calde, lupii o şterseseră într-o zi când apăruse curcubeul. Doar popândăii, indecişi, deşi îşi făcuseră bagajele de mai multe ori, n-au găsit curajul necesar să o ia pe o altă potecă şi au rămas să vadă ce-o să se întâmple.

Cei care mai credeau în veşnicia codrului îl urmăreau pe urs, pe Marele Urs, să vadă ce face şi ce spune el în calitate de conducător al pădurii de sub munte. Dar parcă şi cu ursul era ceva în neregulă. Pleca dimineaţa din scorbura confortabilă în care sălăşuia şi venea agale, pe poteci ştiute doar de el şi de arici, până în poiana de unde împărăţea pădurea şi sufletele ce trăiau în dânsa. Aici aveau grijă să nu-l deranjeze nimeni atât ariciul, cât şi o mâţă sălbăticită, dar cam grasă, care-i era un fel de secretară. Şi niciun animal nu răzbătea până la rădacina de mahon pe care stătea Marele Urs, cam toată ziua.

Seara, ursul dispărea, la fel de discret cum venise, din poiană şi se îndrepta spre confortul casei sau trecea pe la prietenii săi din pădurile apropiate. Ariciul îl urma peste tot, gata să-i fie de folos dacă marele şi puternicul mamifer ar fi avut nevoie de ceva: o apă, o spirtoasă, un covrig de la Toto, sau o baterie pentru lanternă. Nici de la arici nu puteai să afli ceva despre mersul lucrurilor în pădure. Nici măcar o ţestoasă bătrână, care locuia mai încolo, spre luncă şi despre care toate pitulicele spuneau că era unsă cu multă clorofilă n-a reuşit să scoată nimic de la el. Şi nici chiar de la mâţă. O prigorie, cam prăpădită şi pe care nimeni nu o lua în serios, îşi dădu la un moment dat cu părerea că ariciul şi cu mâţa chiar n-ar ştii nimic nici ei şi doar fac pe interesanţii cu ceilalţi, dar fu imediat pusă la punct de un cuc armenesc cuibărit nu de mult pe acolo.

Şi viaţa îşi vedea de-ale ei în frumoasa pădure, deşi o ureche antrenată ar fi putut să distingă zgomotul unor drujbe ce se manifestau voios undeva în sud, mai înspre cealaltă mare. Marmotele împachetau câte ceva în staniol, căprioarele intrau şi ieşeau din călduri născând mai apoi pui vii, pe care îi creşteau cu lapte stând cu anii pe la vizuină, iepuraşii ascundeau oualele altora, broaştele exersau concerte complicate aşteptând elfii, bufniţele mai făceau un master, iar bursucii (cu părul rar!) ţineau socotelile cu ghindele, conurile, murele, zmeura şi mierea pe care încă o mai dădeau albinele (ulterior, un scatiu avea să afle că şi mierea era pe datorie!).

Au trecut astfel mai multe anotimpuri şi se părea că nu ar fi motive de îngrijorare. Asta până într-o zi când netam-Nissan, Ursul o puse pe mâţa cea grasă să cheme toată suflarea pădurii în poiana cea mare, la sfat. Nu prea se întamplase asta în trecut, ursul ţinând bine în labă bunul mers al treburilor.

În ziua decisă toţi se înghesuiseră în poiana ursului pentru a auzi despre ce este vorba. Ursul apăru regal de punctual, cum îi era obiceiul şi grav, dar prietenos, le spuse celorlalte vieţuitoare că a venit vremea ca unele dintre ele să-şi caute alte crânguri, din alte zări, pentru că pădurea va fi taiată cât de curând şi nu o să mai ajungă la toţi. Bine, bine, dar cine să plece? Ursu-i liniştii pe toţi spunând că se gândise deja la asta şi-i scoase în faţă pe adevăraţii musafiri ai pădurii noastre: un sconcs şi două vulpiţe. Ele aveau să decida, ajutate de câţiva limacşi discreţi, cine, când şi cum va părăsi pădurea.

Pentru moment, în poiană se lasă liniştea. Ursul zâmbea în continuare, cerbul se scărpina discret cu copita pe spinare ştiind că n-are cum să fie el, o adevarată emblema a ţinutului, cel care va trebui să plece, jderul dispăru tiptil şi-şi lansă câteva frunze de brusture cu CV-ul personal, iepuraşul recapitulă mental ce vraci cunoaşte pentru a-l declara bolnav, câteva căprioare îşi replanificară rapid partidele de sex cu finalizare pentru a fi sigure de gestaţie, bătrâna ţestoasă numără în gând anii de munca, cârtiţa zâmbii pentru că-şi aranjase deja să plece pe o tarla unde  se cultivau topinamburi. Dinspre porcul mistreţ răzbătu un pic de iz de panică, repede anihilat de aerele sconcsului.  

Probleme nu-şi făceau decât câţiva măgari între două vârste, ce munciseră până acum din greu în pădure să o cureţe de uscături, să pună lucrurile la punct şi care se simţeau brusc vizaţi de ideile sconcsului şi de tenacitatea limacşilor. Unde să plece? La Letea nu sunt decât cai şi ăia sălbatici! În satul oamenilor nu-i primeau printre VW-uri şi OOOO să se balige pe ulitele ferfeniţite prin metoda Regio.

Nu le mai rămânea decât să plece cuminţi pe la gradinile zoologice sau prin spatele gărilor, la mila călătorilor feroviari. Şi de acolo spre abator pentru a deveni hrană pentru lei, crocodilului cel ursuz ori pentru marele boa.

Şi uite aşa a rezovat ursul problema. Nu, nu cea a tăierii pădurii. Asta se va face oricum. Şi ştiti ceva ? Cred ca ariciul, de fapt nu era arici: era şobolanul dat cu Foltene!

Bonele

„Bonele”

Nu, nu se numeau aşa pe atunci. Le ziceam „Femeia”, „Fata” sau în cazurile „excepţionale”, „Fräulein“, pentru că vorbeau nemţeşte cu copiii. Erau persoanele pe care astăzi le cunoaştem sub denumirea de „bone”, cu toate că ar trebui să fie altceva o adevărata bonă.

Nu mai ştiu câte astfel de femei au angajat ai mei atunci. Îmi aduc aminte doar de două dintre ele: Rodica şi Julieta.

Rodica era o fată simplă, de 17-18 ani şi venea de undeva de pe la ţară. Nu era foarte înaltă, curată şi îngrijit (chiar dacă simplu) îmbrăcată. Părul lung îl purta împletit în două cozi groase. Nu ştiu cine o recomandase mamei pentru angajare. Nu ştiu nici cât o plăteau ai mei, pe lângă casă şi masă, pentru a avea grijă de mine, cât erau ei plecaţi la serviciu şi de ce era mai bine aşa decât să mă dea la gradiniţă.

Rodica stătea cu noi, în apartamentul nostru şi principala ei misiune era aceea de a mă hrăni şi scoate la joacă, în „Parcul 23 August”. Nu cred că avea habar de ce ar mai fi fost necesar să facă în calitatea ei de bonă. Nu se prea omora cu firea şi mă lăsa să fac ce voiam eu, fără să se supere. Se mai ocupa şi de mici treburi ale casei: ceva curăţenie, cumpărături. Mama o mai trimitea, din când în când, pe la magazinele alimentare din jurul blocului. Îmi amintesc că, invariabil, întârzia cu orele până să se întoarcă cu vreo sticlă de ulei sau cu o pungă de făină. Mama, exasperată o întreba pe unde umblase. Mi-a rămas în minte răspunsul ei senin, pocnind din degete ca să-şi deblocheze memoria sau să castige timp să încropească o minciună: „Am fost la...la...la...la Complex!”

Nu-mi amitesc cât a durat serviciul Rodicăi. Ştiu că la un moment dat a fost ceva legat de un (dacă mă întrebau pe mine le-aş fi spus că nu e „un”, ci că au fost mai multe) incident cu fiul celor care locuiau în apartamentul de deasupra, la etajul VII şi care se pare că o chemase pe Rodica pe la el, să-i arate un „album de poze” de la Moscova, prilej cu care o şi pipăise puţin. Sau mai mult.

Nu ştiu ce l-a deranjat mai mult pe tata: că plecase şi mă încuiase pe mine singur în casă, sau că cedase impulsurilor (normale) ale hormonilor. În orice caz ştiu că tata făcuse o criza şi urlând ceva legat de „burta la gură” îi dăduse fetii papucii, urgent. O perioadă am mai auzit câte ceva de ea. O suspectez pe mama, săraca, de a fi ajutat-o să-şi găsească un alt serviciu.

Aflasem, mai tarziu, că se măritase şi se mutase cu soţul ei într-o cămăruţă a unei case amărâte, prin Ferentari. Într-una din zilele unei ierni lungi, pe când încerca să cureţe cu neofalină[1], într-un lighean, cine ştie ce haine, prin frecare, lichidul inflamabil s-a aprins de la o scânteie electrostatică. Conţinutul în flăcări al ligheanului s-a varsat peste biata fată şi Rodica a pierit în văpăile ce i-au cuprins instantaneu corpul. Nu avea mai mult de 23 de ani.

O altă figură a copilariei mele a fost Julieta. Nu avea nimic altceva în comun cu eroina din Verona, doar numele. Julieta (o mai chema şi Petrescu) era o babă care, însă, nu mai stătea cu noi, ca Rodica. Probabil că tata voia să evite repetarea poveştii cu Rodica, aşa că alesese pe una tip „moartea pasiunii”. Femeia aia locuia relativ în apropiere, undeva într-o magherniţă din zona străzii Agricultori, între Piaţa Muncii şi Delea Nouă şi venea dimineaţa, să-mi dea micul dejun şi să mă scoată afară, la joaca. Stătea doar până venea mama de la serviciu, pe la cinci, după-amiaza. Nu-mi dau seama ce criterii au avut ai mei la angajare, dar Rodica săraca era o adevărată „divă” pe lângă Julieta. Îmbrăcată sărăcăcios, cu o veşnică basma pe cap şi adusă de spate semăna cu o adevărată cotoroanţă din poveşti. Mama spunea că Julieta făcuse parte dintr-o familie onorabilă şi ca urmase şi pensionul, la viaţa ei. Nu cred. Era o legendă creată de biata femeie ca să prindă o bucată de pâine. Cred că era mai degrabă o pensionară a vreunui stabiliment cu felinar roşu de pe vremuri, decât o fată de pension.

Mă cărase dupa ea, într-o dimineaţă, până la magherniţa în care locuia. Îşi aranjase să cumpere sau să primească nişte deşeuri pentru sobe, de la o făbricuţă ce făcea jucarii din lemn pentru export. Casa dărăpănata în care statea era în fundul unei curţi neîngrijite, dar înnecată în verdeaţă şi flori sălbăticite. Uşa de la intrare era una a unui fost şifonier boieresc din lemn masiv. După ce descuia lacatul şi dădea jos lanţul ce asigura securitatea casei, pătrundeai în unica încăpere a acesteia. O cameră de câţiva metri, cu pământ bătătorit pe jos, un pat nenorocit, o masă acoperită cu ziare, un dulap, un scaun, o sobă. Pe pereţii ca vai de ei atârnau câteva poze înrămate ale unor personaje care poate, traiseră şi vremuri mai bune. Julieta, vorbind singură ceva ce nu înţelegeam, cotrobăia prin cameră în timp ce eu remarcam pozele de pe pereţi şi mirosul de gaz lampant şi de igrasie. Urma drumul de întoarcere acasă, dar cu oprire pe la cele două biserici de pe traseu: la Delea şi la Bariera Vergului.

De la astea i s-a tras Julietei şi „rezilierea contractului”: nu ştiu ce vecin i-a spus mamei că a văzut-o pe Julieta cum mă punea să întind mâna după pomană pe scările bisericii, unde mă aducea în mod voit îmbrăcat în hainele mele cele mai ponosite.

Paradoxal, tata a expediat-o fără scandal. Ca urmare, mi-au pus cheia de gât şi m-au lăsat singur, să mă descurc cum puteam.

Am putut.

---

[1] Distilat din ţiţei, constituind un amestec de
benzen cu benzină uşoară, întrebuinţat la curăţarea materialelor textile.